Șoimii și porumbeii, religioșii și secularii, dreapta și stânga – reapar toate vechile diviziuni, notează The Economist.
<< „Am restabilit descurajarea”, declară Amos Yadlin, fost șef al serviciului de informații militare al Israelului, referindu-se la credibilitatea pe care serviciile de securitate israeliene au pierdut-o pe 7 octombrie 2023, când radicalii palestinieni au săvârșit o serie de atacuri în sudul Israelului, ucigând peste 1.100 de oameni și răpind aproximativ 250. Această credibilitate a fost recuperată prin asaltul devastator al Israelului asupra Hezbollah, un grup militant libanez care de un an bombardează nordul Israelului, dislocând aproximativ 60.000 de civili. În doar două săptămâni, Israelul a ucis și rănit mulți agenți Hezbollah folosind pagere și stații de emisie-recepție cu bombe, a asasinat mai mulți lideri ai grupării, în raiduri aeriene, și a trimis trupe în sudul Libanului pentru a distruge tunelurile, bazele și lansatoarele de rachete utilizate de Hezbollah în atacurile sale.
Serviciile israeliene de informații nu avuseseră prea multe indicii despre planurile Hamas, grupul militant palestinian care a comis atacurile de anul trecut, în schimb ele au penetrat și au păcălit Hezbollah. În timp ce arhitectul atacurilor Hamas, Yahya Sinwar, rămâne liber, în ciuda războiului israelian de un an din Gaza, locul de unde fuseseră lansate atacurile, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a fost ucis de o bombă israeliană la 27 septembrie. În timp ce 97 dintre ostaticii răpiți de Hamas și alte grupuri militante pe 7 octombrie rămân neidentificați după 11 luni de când Israel a trimis trupe în Gaza, parțial pentru a-i salva, războiul împotriva Hezbollah pare să reducă atacurile asupra nordului Israelului — cel puțin pentru o vreme — și astfel să le permită locuitorilor să se întoarcă în siguranță acasă. Cel mai notabil este faptul că nici Hezbollah, nici susținătorii săi din Iran nu au reușit să provoace multe victime în diferitele lor atacuri asupra Israelului, inclusiv în bombardamentul lansat de Iran asupra Israelului, la 1 octombrie, cu 180 de rachete; iar asta, spre deosebire de masacrele care au avut loc pe 7 octombrie. Aproape 80% dintre israelieni susțin asaltul asupra Hezbollah, conform unui sondaj comandat de Institutul pentru Democrație din Israel.
Cu toate că majoritatea israelienilor sunt mulțumiți de succesul campaniei, unitatea este doar superficială. Israelienii rămân divizați nu doar în privința direcției de urmat în Gaza, unde Forțele de Apărare Israeliene (IDF) încă luptă cu Hamas, ci și în legătură cu lecțiile învățate de la 7 octombrie. Înainte să înceapă războiul, Israelul era divizat de proteste împotriva reformelor în domeniul justiției, propuse de guvernul de dreapta, despre care mulți credeau că vor diminua controlul asupra guvernului și vor slăbi astfel statul de drept. În plus, mulți israelieni l-au învinovățit pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu de tolerarea controlului Hamas asupra Gazei ca o modalitate de a submina unitatea palestiniană și sprijinul, în Israel, pentru orice formă de autonomie palestiniană. Iar pe măsură ce războiul din Gaza a continuat, mulți israelieni au ajuns la concluzia că guvernul său este mai interesat de prelungirea luptelor decât de salvarea ostaticilor supraviețuitori.
Protestatari și patrioți
Nimic din toate acestea nu i-a împiedicat pe israelieni să se unească în jurul steagului și să se implice în efortul de război. În timpul protestelor împotriva reformelor judiciare, mulți rezerviști, inclusiv 37 dintre cei 40 de piloți ai Escadrilei 69 a Forțelor Aeriene, amenințaseră că își vor suspenda serviciul militar. În cele din urmă, reformele s-au împotmolit în parlament și în instanțe, iar rezerviștii s-au prezentat la datorie așa cum era necesar. Tot Escadrila 69 a fost cea care bombardat sediul subteran al Hezbollah, din Beirut, ucigându-l pe Nasrallah.
Cu toate acestea, războiul durează mult mai mult decât se așteptase aproape toată lumea. În primele săptămâni după declanșarea conflictului, trei sferturi dintre israelieni spuneau, conform unui sondaj, că nu va dura mai mult de trei luni. Numai 1,6% au crezut că va continua peste un an.
La unul dintre cele două cartiere generale de divizie care coordonează operațiunile terestre ale IDF în Gaza, sentimentul de urgență din primele luni ale războiului a dispărut demult. Soldații care se bronzează afară, lângă birourile temporare din cabanele de campanie, nu mai poartă căști și veste antiglonț, deși Gaza se află la doar câțiva kilometri spre sud. Focurile de rachete au dispărut aproape complet, deoarece IDF a distrus aproape toate lansatoarele Hamas. Cele mai multe unități de luptă au fost redistribuite spre nord, aproape de Liban. Gaza pare să fie privită ca fiind mai puțin importantă.
„Bătălia nu s-a încheiat, dar majoritatea luptelor s-au terminat”, spune unul dintre comandanții diviziei. În interiorul Gaza, sarcina principală a IDF este să patruleze două coridoare: unul care o taie în jumătate, prevenind întoarcerea în Gaza City a unui milion de civili dislocați, iar celălalt de-a lungul frontierei dintre Gaza și Egipt, care-i împiedică pe militanți să scape și care împiedică totodată intrarea armelor. Structura de comandă a Hamas a fost dezmembrată, dar mii de luptători ai săi rămân în libertate, unii comițând atacuri de gherilă. IDF nu poate desfășura ofensive mari pentru a vâna aceste rămășițe, deoarece multă forță umană a fost trimise spre nord. Trupele își petrec majoritatea timpului rămas protejându-se de ambuscade, detonând secțiuni ale rețelei de tuneluri Hamas și însoțind convoaie umanitare.
O modalitate de a atrage mai mulți soldați ar fi recrutarea mai multor studenți ultra-ortodocși, care sunt scutiți de serviciul militar obligatoriu – iar Curtea Supremă i-a cerut guvernului să facă tocmai asta. Teoretic, ar fi eligibili aproximativ 60.000 de bărbați ultra-ortodocși. Totuși, o încercare a IDF de a aduce în rândurile sale câteva mii dintre ei a generat revolte în fața birourilor de recrutare. Partidele ultra-ortodoxe din coaliția lui Netanyahu au amenințat că vor răsturna guvernul dacă acesta continuă cu o astfel de politică.
Situația actuală din Gaza este una de „stagnare”, se plânge un general. „Nicio forță alternativă nu a fost pregătită pentru a prelua Gaza, iar între timp Hamas își revine în anumite părți ale fâșiei”, spune un alt ofițer. „Știam că va fi un maraton, dar nu un ultra-maraton”, oftează comandantul de divizie, un rezervist care, în viața civilă, este co-director executiv al unei companii financiare pe care se chinuie să o mențină în funcțiune din cauza numărului de angajați care sunt convocați la serviciul militar, ca și el.
Netanyahu vorbește vag despre o Gaza „demilitarizată” și „deradicalizată”, fără a specifica și ce înseamnă asta ori cum va fi realizat. Extrema dreaptă, pe care se bazează guvernul său, ar dori o ocupație permanentă, de tipul celei care existase înainte de retragerea Israelului din 2005. Centrul-stânga ar prefera o Gaza administrată de Autoritatea Palestiniană, care conduce părți din Cisiordania, cu sprijinul statelor arabe.
Prim-ministrul exclude ambele opțiuni. Spre consternarea Americii și a propriilor săi generali, el a refuzat să accepte un acord de încetare a focului care ar permite eliberarea ostaticilor supraviețuitori, alimentând speculațiile că preferă să mențină războiul din Gaza în stare de tensiune, astfel încât să poată amâna momentul adevărului în fața alegătorilor israelieni.
Netanyahu pare să speră că campania împotriva Hezbollah va ajuta la restabilirea norocului său politic. Deși sondajele au arătat de mult timp că mai mult de 70% dintre israelieni ar dori ca el să demisioneze, fie imediat, fie odată cu încheierea războiului, Netanyahu s-a agățat cu încăpățânare de putere. A refuzat să își asume vreo vină pentru eșecul de a anticipa și preveni masacrul civililor israelieni și a promis în schimb „victorie totală”. Deși partidul său Likud și-a revenit oarecum în sondaje (în principal pe seama partenerilor săi de coaliție de extremă dreaptă), coaliția lui Netanyahu ar pierde probabil majoritatea dacă alegerile s-ar desfășura acum. Această probabilitate, ironic, a ajutat la menținerea lui în funcție, deoarece aliații săi nu vor să își pună în pericol propriile locuri de muncă provocând o alegere.
Netanyahu beneficiază și de pe urma lipsei unui succesor evident. Liderul oficial al opoziției și fost prim-ministru, Yair Lapid, un politician de centru, nu a reușit să articuleze o alternativă clară la politicile lui Netanyahu și se zbate în sondaje. Multă vreme, Benny Gantz, un alt politician de centru și fost comandant al IDF, păruse cel mai plauzibil candidat. El a intrat într-un guvern de unitate națională la câteva zile după 7 octombrie și a fost considerat de către mulți o voce a rațiunii. Însă a părăsit guvernul în iunie, plângându-se că Netanyahu nu avea un plan pentru a pune capăt războiului. De atunci, cota sa a scăzut și ea. Conform sondajelor, cel mai popular contracandidat este Naftali Bennett, un politician de dreapta, care a condus un guvern de scurtă durată după ce l-a răsturnat pe Netanyahu, în 2021. Dar el nu a reușit încă să-și înființeze un nou partid, așa cum planificase.
Michael Ohayon, un măcelar cărunt din nordul Israelului, surprinde sentimentele mixte ale israelienilor față de Netanyahu. După ce a fugit de atacurile cu rachete, comise de Hezbollah anul trecut, acum locuiește într-un hotel din orașul de coastă Haifa. Într-o seară, recent, la scurt timp după ce Hezbollah lansase rachete și asupra Haifei, el a spus: „Desigur, dăm vina pe Netanyahu pentru situația în care se află Israel. Dar pe cine altcineva vezi că îl poate înlocui?”
Încă în curs de procesare
La un an după 7 octombrie, israelienii sunt încă prinși într-un vârtej de tristețe, furie și învinuiri reciproce. Emisiunile de știri nocturne dedică în continuare segmente extinse atrocităților comise de Hamas, în timp ce noi detalii continuă să iasă la iveală. Politicienii compară frecvent masacrul cu Holocaustul.
Această suferință, la rândul ei, a inhibat dezbaterea publică cu privire la modul în care sunt desfășurate războaiele din Gaza și Liban și despre cum ar putea fi acestea încheiate. „Printre israelieni, trauma este încă prea proaspătă, inclusiv în rândul celor de centru-stânga, pentru a avea acum o discuție despre soluții pașnice la conflict. Nivelurile de furie sunt încă prea ridicate”, admite Mickey Gitzin, șeful New Israel Fund, o organizație neguvernamentală progresistă care a direcționat fonduri către comunitățile israeliene afectate de război, precum și ajutoare umanitare către Gaza.
O soluție cu două state, recunoaște el, a devenit o opțiune exclusă pentru majoritatea israelienilor. Însă, un sondaj comandat de organizația sa arată o deschidere spre a solicita ajutorul unor țări arabe, precum Arabia Saudită, într-un aranjament alternativ. „Nu suntem în punctul în care să vorbim despre un stat palestinian, dar există o oportunitate. Conceptul dreptei de gestionare a conflictului s-a prăbușit pe 7 octombrie, iar responsabilitatea noastră este să le prezentăm israelienilor o cale de urmat”.
„Israel a avut o șansă de a ieși din războiul din Gaza cu un cadru regional mai stabil, în care saudiții și alte state arabe moderate ar fi fost învestite cu menținerea securității”, susține Tamir Hayman, un fost general și șef al Institutului pentru Studii de Securitate Națională, un think-tank din Tel Aviv. „Această oportunitate a fost irosită din cauza politicii”.
Zeev Raz, un colonel în rezervă și fost comandant al Escadrilei 69, crede că asasinarea lui Nasrallah a făcut Israelul mai în sigur. În 1981, el a condus un raid aerian care a distrus un reactor nuclear irakian, de care Israelul se temea că putea fi folosit de regimul lui Saddam Hussein pentru a dezvolta arme nucleare. Dar astăzi, el crede că cea mai mare amenințare pentru Israel nu este programul nuclear al Iranului, ci incapacitatea Israelului de a interacționa cu palestinienii. „Așa că acum suntem euforici că l-am eliminat pe Nasrallah și ignorăm mizeria în care ne-am băgat în Gaza”, spune el. „Israelul încă se află într-o iluzie că putem cumva gestiona conflictul cu palestinienii în timp ce ne ocupăm de Iran și de grupurile sale proxy”. >>
