Tucker Carlson s-a întors la Moscova și promovează un alt interviu cu un înalt oficial de stat. În urmă cu zece luni, acesta a călătorit în Rusia și a înregistrat o discuție de două ore cu Vladimir Putin, în timpul căreia președintele i-a ținut o lecție celebră despre rădăcinile istorice străvechi ale conflictului dintre Moscova și Kiev. De data aceasta, Carlson spune că a vorbit cu ministrul afacerilor externe, Serghei Lavrov, pentru o nouă porție din „perspectiva rusă”, despre care susține că este neglijată în mass-media americană.
În anunțul său distribuit pe X, Carlson a susținut, de asemenea, că implicarea americană în atacurile cu rachete ale Ucrainei pe teritoriului rusesc înseamnă că „suntem mai aproape de un război nuclear decât oricând în istorie, mult mai aproape decât am fost în timpul crizei rachetelor cubaneze”. Pentru a evalua acuratețea avertismentului lui Carlson (care, fără îndoială, rezonează cu mulți dintre adepții săi), Meduza a vorbit cu Dr. Serghei Radcenko, a cărui carte „To Run the World: The Kremlin’s Cold War Bid for Global Power” examinează îndeaproape psihologia nucleară a Kremlinului în Cuba.
– Criza rachetelor cubaneze este ceva ce un expert american poate menționa pentru a obține un răspuns emoțional instantaneu. Este prescurtarea pentru „la un pas de Apocalipsă”. Documentele istorice susțin această reputație?
– Lucrurile în această privință sunt puțin nesigure, pentru că există, așa cum ați spus, acest răspuns emoțional. Dacă luăm un moment din Războiul Rece în care să spunem că a fost foarte, foarte periculos, ei bine, criza rachetelor cubaneze pare să se potrivească mult mai mult decât orice alt episod. Și cu cât aflăm mai multe despre ea, cu atât mai multe întrebări fără răspuns avem.
Dar un lucru care mi-a devenit clar pe parcursul scrierii cărții despre criza rachetelor cubaneze este că era foarte puțin probabil ca Hrușciov sau Kennedy să fi autorizat în mod deliberat un atac nuclear preventiv. De fapt, atunci când Castro a ridicat această problemă într-una dintre misivele sale către Hrușciov la 26 octombrie 1962, Hrușciov a fost îngrozit. A vorbit despre asta zile în șir, spunând: „Cum poate acest tip să propună o asemenea nebunie? Este nebun? Și-a ieșit din minți? Oare nu înțelege ce-ar însemna un război nuclear?” Deci, pentru Hrușciov, războiul nuclear nu era o opțiune. El nu avea de gând să meargă pe această cale.
Dar era totuși un moment periculos pentru că adversarii nu știau nimic despre intențiile celorlalți. De exemplu, atunci când americanii au avut imaginile U-2 deasupra Cubei (așa au aflat despre prezența rachetelor IRBM), nu știau că sovieticii aveau acolo arme nucleare tactice.
Iar când acest lucru a ieșit la iveală la una dintre conferințele istorice privind criza rachetelor cubaneze, [fostul secretar american al Apărării Robert] McNamara s-a albit la față, pentru că a înțeles că exista pericolul ca sovieticii să răspundă cu arme nucleare tactice dacă Kennedy, în loc să țină discursul despre carantină la 22 octombrie, ar fi ordonat un atac aerian asupra Cubei urmat de-o invazie.
Acum, iată un lucru interesant: comandantul sovietic din Cuba, un tip pe nume Issa Pliev, nu avea autoritatea pre-delegată de-a folosi IRBM-urile. El ar fi trebuit să ceară undă verde de la Moscova. Dar se punea problema dacă putea sau nu să folosească arme nucleare tactice. Existau diferite tipuri, cum ar fi sistemele de rachetă Luna.
– Și ar fi putut să le lanseze asupra navelor americane?
– Da. De exemplu, dacă exista o forță de invazie americană, le-ar fi putut folosi pentru a o scufunda.
Atunci întrebarea este, ei bine, ce-ar fi făcut americanii? Ar fi răspuns și cu arme nucleare? Cum ar fi decurs lucrurile?
Acesta este un episod în care lucrurile sunt neclare și ar fi putut lua-o razna. În momentul în care Hrușciov și-a dat seama că Kennedy avea de gând să țină discursul despre carantină, i-a retras lui Pliev autoritatea de-a folosi arme nucleare tactice. I-a telegrafiat imediat, spunându-i: „Nu folosiți niciun fel de arme nucleare”, ceea ce arată cât de atent a fost pentru a se asigura că nu există o utilizare accidentală. Dar pericolul era că războiul ar fi putut începe înainte ca instrucțiunile sale să ajungă la Pliev. Și apoi, în ceața războiului, Pliev ar fi putut autoriza utilizarea armelor nucleare tactice.
Deci, aceasta este o problemă. Apoi, toată lumea vorbește despre incidentul Vasili Arhipov. Dovezile nu sunt deosebit de ofertante. Totul este istorie orală. Persoana care a scos-o la iveală povestea este Svetlana Savranskaia de la National Security Archive din Washington.
Practic, acest tip, Vasili Arhipov, a fost comandant secund pe unul dintre submarine. Erau trei submarine sovietice lângă Cuba. Iar când americanii au început să lanseze încărcături de semnalizare, unul dintre căpitanii submarinelor ar fi avut o cădere nervoasă și ar fi spus: „Ei bine, voi lansa o torpilă nucleară asupra americanilor”. Iar acest tip, Vasili Arhipov, a spus: „Nu, nu. Nu poți face asta.” Și, practic, l-a convins să renunțe, dar dovezile pentru [această poveste] nu sunt deosebit de convingătoare.
În urmă cu doi ani, când Ministerul rus al Apărării a declasificat materiale din timpul crizei rachetelor cubaneze (Vlad Zubok și cu mine am publicat un articol în Foreign Affairs despre acest lucru), unul dintre lucrurile la care am sperat a fost că se va face lumină în povestea lui Arhipov. Dar nu s-a întâmplat nimic, ceea ce în sine nu dovedește nimic. Ar mai putea exista un raport post-acțiune de pe submarin. Dar nu avem nimic în afară de o bucată de istorie orală pe care Svetlana Savranskaia a dezgropat-o.
După cum am argumentat pe X, ne aflăm acum pe un teritoriu cu totul diferit, deoarece Rusia și Statele Unite știu mult mai multe despre arsenalele nucleare ale fiecăreia decât în timpul crizei rachetelor cubaneze. La acea vreme, americanii se bazau pe imaginile U-2. Ei au înțeles atât de târziu că Uniunea Sovietică a trimis rachete în Cuba din cauza vremii nefavorabile de deasupra Cubei. Nu puteau vedea din cauza norilor.
Astăzi, avem informații mult mai bune despre semnale, imagini prin satelit și așa mai departe. De fiecare dată când rușii fac orice fel de mișcare în sfera nucleară, se înregistrează. În toamna anului 2022, a existat o reacție imediată. A existat o conversație între Pentagon și Ministerul rus al Apărării. S-au pus întrebări: „De ce faceți asta? Ce faceți? Recunoașteți consecințele?” Nu știm ce s-a întâmplat exact, dar știm că acesta a fost un fel de spaimă nucleară care a avut loc în acel moment, iar americanii au promis un răspuns masiv care poate că i-a descurajat pe ruși.
În plus, acum există o linie directă. Există o comunicare constantă – chiar și recent, înainte de a trimite acea rachetă [Oreșnik] împotriva acelei ținte din Dnipro, rușii i-au informat pe americani despre lansare.
Prin urmare, atunci când Carlson spune că acest lucru este mult mai periculos decât Criza rachetelor cubaneze, mi se pare o abordare neinformată.
– Spuneți că știm prea multe acum pentru a aluneca accidental într-un război nuclear, dar cum rămâne cu riscurile unei erori informatice precum defecțiunea din septembrie 1983 care a provocat o alarmă falsă în sistemul sovietic de avertizare nucleară timpurie? În ciuda tuturor informațiilor disponibile în prezent, vă faceți griji față de o vulnerabilitate tehnică?
– Personal, nu cred. Incidentul Stanislav Petrov este descris în detaliu în cartea lui David Hoffman, „The Dead Hand”. El începe această discuție cu această noțiune: iată-l pe acest tip, Stanislav Petrov, verificând semnalele radar, și vede o lansare din Statele Unite. El crede că ceva nu a funcționat bine și se întreabă dacă să își informeze superiorii sau nu. Și decide să nu o facă.
Acesta este încă unul dintre acele incidente despre care nu știm suficient și, sincer, nu știu ce să cred despre el. Cred că dovezile pentru acest episod sunt cam nesigure – la fel ca în cazul lui Vasili Ahipov -, dar este un alt candidat pentru Omul care a salvat lumea.
Sistemele de avertizare timpurie sunt unele dintre cele mai protejate sisteme din lume. Ai crede că sunt bine protejate împotriva unor incidente în cel mai periculos moment. Dar, da, evident, nu se poate exclude complet ipoteza.
– Cum rămâne cu atacurile nucleare deliberate? Ați spus că am aflat că Hrușciov a fost de fapt destul de precaut în gestionarea situației din Cuba. Era îngrozit de ceea ce spunea Castro și s-a asigurat că generalii săi nu puteau acționa peste capul său. Știm suficient despre intențiile și psihicul lui Putin pentru a calcula riscurile unui atac deliberat?
– Nu văd neapărat așa ceva. Și dacă vă uitați la retorica lui Putin, acesta a jucat rolul polițistului bun în fața polițistului rău, polițistul rău fiind [proeminentul cercetător Serghei] Karaganov, atunci când Karaganov spune ceva de genul: „Oh, hai să bombardăm NATO!” Putin răspunde: „Ei bine, trebuie să fim maturi cu astfel lucruri, știi. Totul este prea periculos”.
Am găsit ceva foarte interesant în cele mai recente comentarii ale lui Putin cu privire la sistemul Oreșnik. El spune: „Este ca o armă nucleară, doar că fără un focos nuclear”. Asta nu este același lucru cu intenția de-a folosi efectiv arme nucleare.
Armele nucleare au ceva special, oribil și atroce. Cred că este vorba de capacitate lor pură de distrugere și de ideea că, efectiv, viața pe Pământ ar fi ștearsă.
Nu cred că Putin are în vedere această posibilitate acum. În comentariile sale despre Oreșnik, el pare să sugereze că ar putea chiar să încerce să folosească aceste rachete (care sunt evident extrem de scumpe) pentru a lovi ținte din Ucraina fără un focos nuclear. Cu alte cuvinte, pare aproape încearcă să detensioneze situația prin unele dintre aceste comentarii. Acesta este modul în care le-am interpretat.
Dar chiar dacă Putin ar folosi arme nucleare în Ucraina, nu suntem în același joc ca, de exemplu, în criza rachetelor cubaneze, deoarece pericolul era atunci un schimb nuclear [direct] între Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Să zicem că Putin ar folosi o armă nucleară în Ucraina. Ar exista o ripostă convențională. Vă puteți imagina treptele pe scara escaladării care ar putea duce la un schimb nuclear între Statele Unite și Rusia, dar există multe trepte pe această scară. Există oportunități de retragere.
Este greu să ghicești intențiile lui Putin, dar nu mi se pare o persoană irațională. Este posibil să fi calculat greșit invadând Ucraina. Speră acum să folosească amenințările nucleare la fel cum a făcut Hrușciov în anii 1950. Este o tactică foarte asemănătoare. Încearcă să folosească intimidarea nucleară, șantajul nuclear, pentru a obține câștiguri politice. Este evident că reușește cu oameni precum Tucker Carlson, care pare să fi internalizat unele dintre aceste probleme.
Dar, până acum, nu am văzut dovezi că Putin ar intenționa cu adevărat să înceapă un război nuclear cu Statele Unite. O tot spune, dar a spune nu e totuna cu a face. Atunci, cum evaluăm pericolul? Este foarte dificil. Nu aș spune că pericolul nu există, pentru că nici măcar nu este vorba despre intenții, ci despre capacități.
Nu este Rusia capabilă să nimicească o mare parte din Europa și Statele Unite? Desigur, este. Iar Statele Unite sunt capabile să facă același lucru Rusiei. Știm acest lucru, iar aceasta este baza descurajării.
– Tucker Carlson susține că nu a existat „niciun canal secundar sau conversație” între Rusia și Statele Unite în ultimii doi ani. Pe X ați răspuns: „Canalele din spate sunt numite așa pentru că nimeni nu știe despre ele”. Ce știm despre canalele secrete americano-sovietice care ne-ar putea spune ceva despre cele care probabil există în prezent?
– Există diferite tipuri de canale secrete. Există canale secundare între [agențiile] de informații. În timpul crizei rachetelor cubaneze, a existat un canal secundar care a implicat un reprezentant GRU la Washington – un tip pe nume Bolshakov – și, de asemenea, a existat un canal secundar (este aproape greu să îl numim canal secundar) care l-a implicat pe Dobrîinin, ambasadorul, care a avut o linie directă cu RFK. Multe detalii ale afacerii privind criza rachetelor cubaneze au fost de fapt elaborate prin intermediul acestui canal secundar. (Cu alte cuvinte, deciziile-cheie au fost luate sau discutate între RFK și Dobrîinin).
Așadar, avem acest tip de canal secundar. Astăzi, avem, evident, linia directă, care este „canalul frontal”, presupun. Avem, de asemenea, ambasade în ambele țări. În mod clar, oamenii din ambasadă au o linie către Ministerul de Externe și, de asemenea, către Ministerul Apărării (există întotdeauna reprezentanți ai comunității de informații). Sunt convins că există oameni (cel puțin în culise) care știu la ce numere să sune.
Amintiți-vă de celebra glumă a lui Kissinger, care ar fi spus că nu știe ce număr să formeze dacă ar avea vreodată nevoie să sune în Europa. Cu Rusia, americanii au toate numerele. Ei știu pe cine să sune și folosesc în mod clar aceste canale. În ultimii doi ani și jumătate, am avut o conversație între [consilierul pentru securitate națională al Casei Albe] Jake Sullivan și [consilierul pentru politică externă al Kremlinului Iuri] Ușakov. Am avut o conversație între [secretarul american al apărării] Lloyd Austin și [fostul ministru rus al apărării Serghei] Șoigu.
Nu am avut comunicare directă între președinți, ceea ce ați putea spune că este deranjant, dar nu este necesar, deoarece se pot transmite mesaje prin toate aceste [alte canale].
Și există și alte lucruri despre care nu știm, canalele de tip Elon Musk care au existat în mod clar și, ei bine…
– Și chiar proliferate, poate.
– Și chiar proliferate. Canale de tip Abramovici etc. Așa că atunci când Tucker spune: „Oh, nu există niciun canal din spate”, întrebarea mea este: De unde știi? Ce te face să fii atât de sigur?
În mod clar, comunicarea a fost degradată. Nu există niciun dubiu în această privință. Dar comunicarea rămâne, iar cele două părți trimit semnale, care nu trebuie să fie toate private, apropo.
Se pot trimite și semnale publice. De asemenea, discursurile și declarațiile au uneori o anumită funcție. Uneori, pentru a dezinforma. Uneori, să creeze confuzie. Iar uneori, pentru semnala intențiile. Este întotdeauna un joc al semnalelor și al mesajelor implicite de ambele părți.
Acum, nu vreau să minimalizez ceea ce spune Carlson, este o situație periculoasă. Dar nu aș spune că situația este atât de periculoasă, încât trebuie să facem imediat toate aceste concesii lui Putin. Este evident că asta spun rușii: „Predați-vă rapid! Altfel, vă arătăm noi!”
Dar nu așa funcționează lucrurile. Dacă vrei să ajungi undeva în afaceri cu rușii, trebuie să joci acest joc la fel ca ei și să nu cedezi temerilor nejustificate.
