BREXIT-ul a readus în actualitate o pagină sinistră din istoria Irlandei, iar noile avataruri și-au ales deja și o rețea de socializare pentru a se propaga: TikTok, scrie Jenny Mccartney într-o analiză din The Spectator.
🔹 Se pare că există acum o perioadă din ce în ce mai scurtă între apariția unei rețele noi de socializare și utilizarea ei energică în promovarea urii. Și nimeni nu poate acuza tinerii fani ai republicanismului irlandez militant că nu țin pasul cu vremurile: proliferarea „IRA TikTok” este un exemplu.
Rețeaua video inspiră un număr din ce în ce mai mare de tineri irlandezi-americani și de irlandezi – adesea cei cu „Up The Ra!” în profilurile lor TikTok – să posteze clipuri de ei înșiși cu fețele acoperite de cagule și pozând cu o armă falsă sau mimând plantarea unei bombe într-un rucsac strecurat sub o mașină. Coloana sonoră este asigurată în principal de muzică rebelă irlandeză sau rap. Fenomenul a fost remarcat pentru prima dată în toamnă, fiind în general tratat ca o „expresie de sine” zguduitoare, dar inofensivă. Privind însă recent, pe fondul tensiunilor în creștere din Irlanda de Nord, nu mai sunt atât de relaxată.
Bineînțeles, există un miros puternic de Walter Mitty în aceste videoclipuri la domiciliu: o încercare disperată de a-i șoca pe burghezi (épater les bourgeois – n.n.) prin imitarea Armatei Irlandeze Republicane Provizorii (IRA) din anii 1980 într-un dormitor dezordonat de adolescent dintr-o casă suburbană. Uneori, totuși, un clip se poate transforma în ceva înfiorător. Utilizatorul unui cont, numit „thatprovosniper”, s-a filmat privind cu atenție pe fereastră prin orificiile unei cagule: are loc o explozie și-n ochi îi apare un licăr de satisfacție. Descrierea: „Văzându-l pe vecinul meu britanic urcând în mașină dimineața”.
Un alt TikToker, probabil din Irlanda de Nord, a filmat mormântul a doi dintre copiii adulți ai lui Jean McConville – mama a zece băieți care a fost răpită, ucisă și „evaporată” de către IRA – și a început să contempleze cu cruzime mormântul din apropiere, al lui Dolours Price , fostul membru IRA care a provocat moartea doamnei McConville. În comentarii, unii au scris că victima nu era demnă de milă.
Este greu pentru oricine a crescut în Irlanda de Nord în anii 1970 și 1980, ca mine, să vadă aceste lucruri fără să resimtă greață. Oamenii erau uciși frecvent de mașini-capcană ale IRA sau prin împușcare. Știrile locale vorbeau și de circumstanțele mai largi – informații care rareori au ajuns la acei irlandezi-americani cu ochii încețoșați în barurile lor de peste mări și țări și care au contribuit cu entuziasm la campania IRA.
Printre victimele IRA din primăvara anului 1982, de exemplu, s-a numărat și Alan McCrum, un școlar protestant în vârstă de 11 ani, ucis de o bombă IRA în centrul Banbridge, în timp ce aștepta ascensorul; Patrick Scott, un tânăr catolic de 27 de ani pe care IRA l-a împușcat, cu mâinile legate, suspectat că ar fi fost un informator (lucru pe care atât familia, cât și poliția l-au negat cu tărie); și William Morrison, un fermier în vârstă de 42 de ani, care a fost asasinat pur și simplu pentru era un protestant care deținea o fermă profitabilă de vite lângă granița cu Irlanda. Corpul i-a fost găsit de mama sa de 80 de ani.
Finanțarea semnificativă a IRA a venit de la Noraid, care a direcționat în mod regulat sume mari de bani de la susținătorii irlandezi-americani către IRA, și m-am întrebat cum este posibil ca astfel de cetățeni americani, care ar fi fost cu siguranță revoltați de acte similare pe teritoriul SUA, să justifice în schimb așa ceva în „țara mamă”?
Am tras concluzia că au făcut-o din același motiv pentru care oamenii fac cele mai multe lucruri: pentru că asta i-a făcut să se simtă bine. De la distanță, ei considerau că cea mai violentă expresie irlandezității era cea mai autentică și doreau să se conecteze la exuberanța „luptei”, însă fără a suporta vreo consecință. Cerințele rapace ale identității lor i-au făcut să fie extrem de selectivi în compasiune. Aceștia puteau fi emoționați până la lacrimi de suferința unui copil în timpul foametei, de exemplu, în timp ce rămâneau neafectați de o știre despre un copil spulberat de o bombă IRA cu o zi în urmă.
Fostul premier Garret FitzGerald nu avea timp de ei, spunând în 1983: „Noraid nu are nimic romantic. Strânge bani pentru IRA. IRA cumpără arme cu banii. Armele îi ucid pe oamenii noștri.” A existat o consolare în gândul că, la fel ca Dr. FitzGerald, majoritatea oamenilor din Republica Irlanda se opuneau violenței IRA, la fel ca majoritatea catolicilor din Irlanda de Nord. Și majoritatea protestanților au deplâns teribila campanie de crimă sectară a paramilitarilor loiali. Chiar și familiile nou-îndurerate, cu ochii roșii, se adresau periodic cu camerelor de televiziune pentru a pleda: „Fără represalii”.
Acum suntem într-o altă situație. Odată cu Acordul de la Belfast din 1998, Sinn Fein și partidele legate de paramilitarii loialiști au fost invitați în viața politică de masă, inclusiv în poziții de putere, pe baza faptului că IRA, UDA și UVF au predat armele. Cu toate acestea, ei nu și-au dezactivat complet mentalitățile – în special cea care susține că violența lor din trecut era legitimă.
Din 1998 până în prezent, de exemplu, Sinn Fein a comemorat în mod regulat „voluntarii IRA” cu o mândrie explicită. După cum spunea Michelle O’Neill, acum vicepremier al Irlandei de Nord, în 2017: „Suntem mândri de lupta noastră pentru libertate. Suntem deosebit de mândri de patriotul nostru republican mort și de fiecare dintre tovarășii noștri căzuți.” Mary Lou McDonald, liderul Sinn Fein, a descris anul trecut campania IRA drept „justificată”. Uneori, există o umbră de „regret” privind decesele – ca și când moartea nu ar fi exact ceea ce a definit „lupta armată”.
Un număr tot mai mare de tineri din Republica Irlanda tind acum să fie de acord cu McDonald. Votul Sinn Fein din sud este cel mai puternic în grupa de vârstă 18-34, determinat parțial de promisiunile energice ale partidului în legătură cu problemele de sănătate și de locuințe, nematerializate însă în realitatea guvernamentală. Unii alegători consideră că urgența unor astfel de probleme poate trece cu vederea istoria brutală a IRA. Însă pentru alții, însăși istoria este acum un element-cheie al apelului.
Campania IRA este redescoperită de o generație de tineri irlandezi și irlandezi-americani într-un context cultural în care „albul” este adesea considerat a fi sinonim cu rasismul și imperialismul. Pentru ei, identificarea cu o versiune romantică a IRA le permite apartenența la un club mai îndrăzneț și aparent mai de dorit, bazat pe o „luptă antiimperialistă”. Acești creatori de meme-uri și TikToker-i nu au asistat niciodată la consecințele de nedescris ale unui bombardament real al IRA, desigur, nu au urmărit copiii devastați ai unei victime pășind confuzi alături de sicriul unei mame sau al unui tată. Nu au văzut niciodată „lupta antiimperialistă” desfășurată prin uciderea de către IRA a 11 muncitori protestanți la Kingsmill, dintre care doar unul, Alan Black, a supraviețuit celor 18 împușcături pentru a spune povestea.
Cu toate acestea, votul extins Sinn Fein din sud – împreună cu această idealizare a campaniei IRA – a avut un impact dramatic asupra dinamicii politice a Irlandei. A creat o nouă schismă în politica irlandeză, strângând Fianna Fáil și Fine Gael într-o coaliție defensivă. Situația îi dezgustă profund pe mulți naționaliști irlandezi moderați, dintre care unii își împărtășesc preocupările pe Twitter. Și i-a îngrozit pe unioniștii de toate nuanțele din Irlanda de Nord, inclusiv pe cei care anterior ar fi putut să se înmoaie spre ideea unității irlandeze.
Chiar și într-o lungă istorie a precarității, unioniștii din Ulster s-au găsit rareori într-o poziție la fel de izolată ca acum. Premierul britanic Boris Johnson a convenit crearea unei frontiere vamale maritime între Irlanda de Nord și restul Regatului Unit, după ce a promis că nu va face acest lucru. Când unioniștii se uită la Dublin, văd o șansă semnificativă ca, la următoarele alegeri generale irlandeze peste patru ani, Sinn Fein să fie partidul de guvernământ – cu Gerry Adams în culise ca om de stat mai în vârstă. Combinația de fluiditate constituțională, unioniști înstrăinați, loialiști nervoși și republicani triumfaliști este un cocktail Molotov politic.
Sectarismul verde se află acum în marș cultural, câștigând respectabilitate în rândul tinerilor din clasele de mijloc irlandeze. Între timp, sectarismul portocaliu este încă înrădăcinat în inimile loialiste ale Irlandei de Nord, unde sloganul grotesc anti-catolic KAT – „Kill All Taigs” – poate fi văzut scris pe pereți și în locul bonfire-lor din 12 iulie (echivalentul anti-protestant este „Kill All Huns”.)
Paramilitarii loialiști ai UVF și ai UDA nu au rămas în așteptare din 1998. Ei și-au crescut imperiile criminale și și-au consolidat intimidarea locală. Și scriu pe rețelele de socializare și pe suprafața lor mai tradițională, zidurile. Scriu pentru a exprima furia privind granița maritimă; pentru a-i intimida pe jurnaliștii care au dezvăluit activitățile lor criminale; și pentru a amenința oficialii vamali ai UE, fiindcă aceștia au absorbit în mod corespunzător lecția că amenințarea activității IRA a făcut granița terestră de neimaginat.
Conflictul își are rădăcinile în cultură, iar cultura social media este din ce în ce mai otrăvitoare, diminuând durerea victimelor din epoca Troubles. Între timp, atât supraviețuitorii protestanți, cât și cei catolici – definiți ca cei care au suferit o vătămare fizică sau psihologică gravă și permanentă fără vina lor – încă așteaptă să primească „pensia Trouble”. A fost mult timp întârziată, discutându-se dacă guvernul britanic sau Stormont ar trebui să plătească pentru asta. Unii care erau eligibili nu o vor putea revendica; au murit așteptând.
În loc ca empatia să se extindă în toată Irlanda pentru toți cei care au suferit, în aceasta din contră, se micșorează. Așa cum W.B. Yeats a scris memorabil despre războiul civil irlandez: „We had fed the heart on fantasies/ The heart’s grown brutal from the fare/ More substance in our enmities/ Than in our love.”
Duhul sectar este scos tot mai des din lampă și acum s-a mutat din Nord pentru a sparge un nou teritoriu în Republică. Premierul Michéal Martin pare conștient de pericol, dar cum să-l contracareze? Poate că guvernul irlandez ar trebui să introducă viețile pierdute, acea cronică de-a dreptul sfâșietoare a morților Troubles, în programa școlară. Și ar face bine să se grăbească. 🟦
