În vreme ce unele țări se confruntă cu dispute privind demolarea monumentelor, în altele răsar tot mai multe statui pe socluri. La Moscova, dezvoltarea culturii monumentelor este deosebit de intensă.
Știrile din luna decembrie au surprins în Rusia o dispută cu privire la un memorial al actorului Vladimir Etuș și intenția de a crea un monument în memoria cântărețului Iosif Kobzon. De asemenea, sculptorul Zurab Țereteli și-a anunțat intenția de a-l eterniza în beton pe actorul Valentin Gaft. Rușii au asistat, totodată, și la dezvelirea statuii „Atomul Soarelui”, în memoria directorului artistic al Teatrului de Artă din Moscova, Oleg Tabakov.
Așadar, o lună plină de heirupism memorial.
Între timp, liderii Uniunii Industriale și a Antreprenorilor din Rusia – o organizație care reunește miliardarii țării – au luptat cu râvnă împotriva proiectului „Ultima Adresă”, o inițiativă menită să comemoreze victimele Marii Terori a lui Stalin.
Producătorul și editorul Andrei Kurilkin, directorul platformei InLiberty și autorul proiectului „Monumente noi pentru o nouă istorie”, a explicat pentru platforma Meduza ce vor aceste noi monumente să transmită societății ruse și peste ce anume doresc să lase o cortină a uitării.
🔹 Instalarea și demolarea oricărui monument, indiferent de evenimentul sau eroul căruia i-a fost dedicat, nu este doar o memorare a unor merite istorice sau o respingere a recunoașterii lor, ci mai degrabă un mod în care societatea sau o parte din ea gândește și vorbește despre sine și temeliile sale.
Rusia post-sovietică nu a văzut niciodată un „Leninopad” anticolonial [căderea lui Lenin] al fostelor republici sovietice. Totuși, o soartă chiar mai crudă le-a fost rezervată miilor de monumente ale lui Lenin și „gloriei PCUS”: au încetat să fie simboluri, și-au pierdut conținutul și încărcătura, transformându-se în curiozitățile unei piețe de vechituri; nu caută nimeni să le mai demoleze, deoarece nu mai înseamnă nimic și nu mai provoacă sentimente puternice nimănui.
Se crede că, fiind produsă de cultura sovietică, cultura semi-oficială a Rusiei actuale – din care monumentele fac parte implicit, deoarece nu pot fi construite fără aprobarea oficialilor guvernamentali – este, de asemenea, complet subordonată ideologiei statului; în cazul de față, mitului victoriei în război, inelului de dușmani din jurul Rusiei, celei de-a cincea coloane și unității naționale. Acest lucru este adevărat, dar numai parțial. În realitate, nu există atât de multe monumente noi concepute pentru a susține ideologia statului. Multe dintre monumentele noi sunt revendicate de un alt mit, un mit social, nu unul de stat – și acest mit este despre o „meritocrație” rusă, despre faptul că elita rusă și-a câștigat pe drept poziția înaltă.
Societatea rusă este lipsită de o mitologie care să poată lega realizarea socială de valorile morale. Poți poseda o avere enormă sau poți avea o carieră birocratică amețitoare (astăzi, acestea două se completează reciproc), dar nu poți traduce acest succes în limbajul valorilor morale. Vei experimenta o lipsă colosală de recunoaștere simbolică. Această disonanță între mecanica simbolică și cea socială a început în anii post-sovietici, dar în noua Rusie, odată cu creșterea averilor și cu ramificarea traiectoriilor birocratice, a ajuns la proporții grandioase.
Apropo, acest lucru este legat de apetitul de neoprit pe care îl au autoritățile ruse pentru diplomele academice. Titlul de doctor sau statutul de doctorand și-au pierdut de mult sensul în lumea academică și, mai mult, nu oferă proprietarului său niciun avantaj economic în afara unei universități. Totuși, rămâne un mijloc de a adăuga cel puțin o anumită greutate simbolică la o poziție administrativă de rang înalt. La fel ca în faimoasa butadă a scriitorului Mihail Jvanețki: „Te respect. Mă respecți. Suntem oameni respectați”. Monumentele sunt încă o altă metodă care ajută elita rusă să lupte cu lipsa de legitimitate socială și să-și demonstreze validitatea simbolică.
Noile monumente transmit ideea succesului ca atare, definită nu calitativ, ci într-un fel formal, cantitativ. În noiembrie, în ciuda opoziției publice, a fost ridicat la Moscova un monument al arhitectului și funcționarului sovietic Karo Halabian – persecutorul lui Konstantin Melnikov și Ivan Leonidov, principalii vizionari ai arhitecturii rusești din secolul al XX-lea.
Reputația lui Halabian este complet lipsită de ambiguitate, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe actualul arhitect-șef al Moscovei să susțină proiectul. „Este ușor incorect să tratăm acest monument ca pe un monument pentru un arhitect”, a spus el. „L-aș privi ca pe un monument al unui faimos armean, care este și arhitect.”
Monumentele contemporane ne spun că nu este atât de important ce ai făcut cu exactitate; faima, regalitatea sau o „poziție oficială” proverbială îl reprezintă succesul în sine – acesta este meritul tău. Nu întâmplător, atât de multe monumente noi sunt dedicate actorilor – vedetelor necondiționate, „preferaților poporului”, pe care îi cunoaștem și-i judecăm după rolurile lor, în timp ce nu știm aproape nimic despre viața lor adevărată. Concepute pentru a umple golurile simbolice, aceste monumente devin ele însele semne ale golului.
Posibilitatea ca alte monumente să stea pe socluri ideologice este percepută de elite ca o amenințare la baza fundamentului societății. Uniunea Rusă a Industriașilor și Antreprenorilor, care adună laolaltă cei mai bogați oameni din țară, împiedică – și nu pentru prima dată – proiectul „Ultima Adresă” să instaleze plăci memoriale pe clădirea sa, dedicată memoriei foștilor săi locuitori care au fost reprimați în vremea lui Stalin.
Vicepreședintele sindicatului, Dmitri Kuzmin, a explicat de ce nu se cuvine ca oricine să rămână în amintirea publică – și cine este cu adevărat demn de-a fi rememorat – după cum urmează: printre „victimele represiunii, vor fi [doar] câțiva oameni cunoscuți, care vor merita și respectul în societatea noastră … Memoria lor trebuie să se bazeze pe merit.”
Persistența cu care un club de milionari luptă împotriva memoriei „nemeritate” este de înțeles. O istorie scrisă nu de „învingători”, ci de „învinși” poate să nu acorde nicio importanță victoriilor lor.
Teama de un viitor în care poți fi expus și anulat este proiectată și în trecut. De aici ideea unui singur manual și a campaniei de combatere a așa-numitei falsificări a istoriei: dacă istoria este revizuită astăzi, ea ar putea fi revizuită și mâine. Ca atare, evaluarea exploatărilor oficiale ar trebui să rămână neclintită – neclintit de bună. Aleea Conducătorilor din Rusia a lui Zurab Țereteli de pe banda Petroverigski, în Moscova, face legătura cu Petru I și Konstantin Cernenko, Nikolai al II-lea și Vladimir Lenin. Rolurile lor istorice și calitățile personale nu au nicio semnificație, principalul și singurul lucru important fiind statutul formal.
Vorbind la dezvelirea monumentului fostului prim-ministru Evgheni Primakov în toamna anului 2019, Vladimir Putin l-a numit „un om monumental cu o forță interioară inepuizabilă”. Nu există nicio îndoială că toți cei prezenți la ceremonie și-au amintit cum a fost distrusă cariera politică a acestui „mare cetățean al Rusiei” când a încercat să concureze cu Putin la alegerile parlamentare din 1999. Douăzeci de ani mai târziu, un rival călcat în picioare s-a dovedit a fi cel mai bun candidat la un monument pentru elitele statului.
Monumentul de tip post-sovietic pare că își scoate eroul din zona îndoielilor și disputelor și stabilește un spațiu care nu este supus moralității contemporanilor și descendenților săi. Acesta este un panteon, dar eroii lui nu sunt importanți, ci mai degrabă însăși ideea de panteon, visul de a transforma o istorie volatilă într-o eternitate monolitică. Un monument creat de om este în continuare cel mai de încredere. Astăzi, cel mai înalt adevăr nu se găsește într-o evaluare morală, ci în refuzul unei evaluări. 🟦
