Vederile și misiunea. Regele Charles, un „David Attenborough regal”

Foto: Inquam Photos / Ovidiu Micsik

<< Regele Charles intenționează să domnească – să slujească, ar spune el – exact așa cum a făcut mama sa. Și-a petrecut întreaga viață în umbra prestației ei și a fost instruit la fiecare pas în rolul ocupantului tronului. El știe că națiunea a considerat-o pe regină apoteoza monarhiei constituționale. Este puțin probabil ca a lui să fie o domnie lungă și nu va dori să trădeze moștenirea mamei sale >>, scrie Simon Jenkins, în The Guardian.

<< În acel punct, orice similitudine între Regele Charles și Regina Elisabeta se poate termina. Motivul este simplu. Astăzi, meseria de monarh poate fi o formulă, într-adevăr aproape robotică, dar este totuși condusă de ființe umane. Charles poate executa impecabil ceremoniile care i se pretind. Este rodat în obositoarele îndatoriri publice și are capacitatea mamei sale de a modera ritualul cu umor. Maturitatea a diluat, de asemenea, riscurile unui comportament neadecvat și bârfe, prezente în tinerețe și în prima căsătorie nefericită. Dar mama și fiul sunt personalități foarte diferite.

Acest lucru poate conta doar în marjele Constituției, în relațiile pe care un rege le are, din imperativ constituțional, cu prim-ministrul său și cu mașinăria parlamentului. El este obligat să respecte obligațiile nepartizane ale monarhiei, consacrate în obiceiuri și practici cel puțin încă de la hanovrieni. Au trecut vremurile în care monarhul își putea exercita discreția în „alegerea” sau „invitarea” unui prim-ministru să folosească o majoritate parlamentară.

Această terminologie poate încă genera crize. Ultima a avut loc în 1963, când partidul conservator nu avea o procedură formală de selectare a unui lider și existau câțiva candidați pentru lui Harold Macmillan, bolnav fiind. În acel context, a fost suficient de bine pentru a-l recomanda pe Lordul Home ca succesor al său, dar acest lucru nu a salvat-o pe Regină de a părea să aprobe un transfer secret și oligarhic de putere.

Tensiunile ulterioare au implicat de obicei parlamente suspendate, ca în 1974, sub Edward Heath, și în 2010, sub Gordon Brown. Ambele au fost rezolvate prin negocieri cu oficialii palatului, conform convențiilor de obicei și practică. O altă criză a apărut în 2019, când Boris Johnson a încercat să-l implice pe monarh, într-o prorogare ilegală a parlamentului, pentru ca în final demersul să nu fie răsturnat de monarh, ci de curtea supremă. În toate aceste cazuri, protocolul l-a ținut pe monarh la distanță de controverse. Dar Charles se poate simți îndreptățit să joace un rol mai activ.

Diferite probleme pot surveni din altă parte, din faptul evident că Charles este o figură publică cu opinii puternice, pe aproape orice subiect aflat sub soare. El nu face un secret din opiniile sale asupra unor subiecte atât de diverse precum schimbările climatice, agricultura, medicina alternativă, conservarea și arhitectura modernă. Ca întotdeauna, el a insistat că opiniile sale sunt personale și nu „monarhice”. Dar tot opinii erau.

În 2014, piesa lui Mike Bartlett, Regele Charles al III-lea, îl prezenta pe Charles ca refuzând, din rațiuni de conștiință, să dea girul regal unui proiect de lege adoptat de parlament, care punea capăt libertății presei. El a pretins prerogativa regală, o putere delegată de obicei prim-ministrului. Acest lucru i-a adus prim-ministrului o criză: fie adoptă un proiect de lege „ilegal”, fie cere abdicarea lui Charles în favoarea unui William mai conformist. În piesă, s-a ajuns la această din urmă cale. O criză similară a lovit Belgia în 1990, când regele Baudouin a refuzat să semneze un proiect de lege pro-choice și i s-a permis să abdice pentru o zi. Intriga lui Bartlett trebuie să-i fi provocat lui Charles cel puțin un fior de recunoaștere.

Monarhul ține săptămânal o audiență cu prim-ministrul în condiții de confidențialitate absolută. Charles ar putea considera în mod rezonabil acest lucru drept o oportunitate deschisă de a-l bombarda pe nefericitul premier cu reacția lui la evenimente. Poate că nu este altceva decât o converseze cu cea mai puternică persoană din țară, dar aceasta în sine reprezintă o poziție de influență. Charles este un om cu pasiune intelectuală, un David Attenborough regal. Ambii bărbați consideră că nu doar națiunea britanică, ci și Planeta Pământ, se confruntă cu o catastrofă, iar Charles ar putea vedea asta ca pe niște subtilități constituționale primordiale.

Pericolul este aproape-certitudinea scurgerii. Despre palatul asediat constant de acuzații de lobby și imixtiune politică. Întotdeauna va exista o opinie care consideră că regina a fost prea exigentă cu faptul de „a domni până la moarte” și ar fi trebuit la un moment dat să se retragă cu demnitate. Charles nu este tânăr și nu este regina. El va fi mereu vulnerabil la prezența atrăgătoare a fiului său William, cu un profil pronunțat și planând pe aripi.

Locul pe care noul monarh ar putea, fără îndoială, să-și pună amprenta este cel al reformării imaginii monarhiei. Acolo unde Elisabeta fusese o stăruitoare a tradiției, Charles este cunoscut ca vrând să se relaxeze și să „informalizeze” tronul. Se zvonește că vrea să se mute din Palatul Buckingham, transformându-l într-un bloc regal de birouri și muzeu și păstrând Clarence House pe post de casa din Londra. Un gest popular ar fi acela de a îmbina grădinile private extinse ale palatului cu Green Park și de a forma un coridor înverzit, de la Whitehall la Palatul Kensington.

Charles ar fi, de asemenea, bine inspirat să demonteze o mare parte din capriciul care a crescut în jurul conceptului de familie regală, sub mama sa. Poate că trebuie să existe un moștenitor al tronului, dar o familie extinsă nu trebuie să se bucure – sau mai adesea să suporte – de o publicitate și un stil de viață necunoscut majorității familiilor regale din alte părți ale Europei. Transformarea descendenților și a relațiilor într-o armată de celebrități pe scenă a fost o greșeală, iar un Charles ar putea întrerupe cu folos acest ciclu.

Monarhia britanică este o curiozitate a istoriei. A alimentat statul și moștenirea sa imperială, Commonwealth-ul, cu o figură de o stabilitate remarcabilă. Baza sa ereditară poate fi apărată doar prin faptul că este elementară și rămâne cu scrupulozitate impotentă. Monarhia este pur și simplu expresia în formă umană a coeziunii naționale și a presupusei reverențe. Dar păstrează acea stabilitate și reverență prin evitarea controverselor. Noul rege al Marii Britanii este un polemist ostentativ. Cel puțin, e puțin probabil ca domnia lui să fie plictisitoare. >>

Elisabeta – regina noastră și istorica ei domnie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here