Cascada amânărilor decise de Curtea Constituțională pe proiectul guvernamental privind pensiile speciale ale magistraților este fără îndoială una de natură să afecteze grav credibilitatea acestei instituții și, în general, să arunce noi umbre asupra întregii țesături instituționale din România.
Lucrul acesta este cu atât mai evident cu cât precedenta decizie CCR, pe proiectul inițial al guvernului, vizase forma, iar nu fondul reformei.
Cum între timp, pe noul proiect, guvernul a rezolvat și aspectul formal, obținând avizul pur consultativ al CSM, completul de nouă judecători CCR nu ar mai fi avut motive temeinice să amâne luarea unei decizii, oricare ar fi fost ea.
Cum, însă, amânările curg chiar și în aceste condiții, devine evident și fără a avea informații din culise că minoritatea de blocaj și sabotaj care s-a constituit în completul CCR, formată din patru judecători, are o cu totul altă agendă decât cea legitim instituțională și constituțională.
O agendă oneroasă, desigur, căci în condițiile existente nu poate fi caracterizată altfel.
“Întâmplător”, cei patru au ajuns pe funcțiile actuale la propunerea PSD, adică a partidului care în cei peste 35 de ani de democrație a fost cel mai refractar la reformele de substanță – fie că au vizat economia, politica sau, cum e cazul acum, justiția.
“Întâmplător”, PSD a avut și în chestiunea reformei pensiilor magistraților o atitudine suspect și din cale-afără de respectuoasă cu aberația pentru perpetuarea căreia luptă falangele anti-reformiste din cadrul justiției.
“Întâmplător”, toți cei patru judecători care își bat joc de o țară întreagă, avuseseră și până la instalarea lor în fotoliile împărătești de la CCR cariere pătate de controverse.
Din punctul acesta de vedere, sabotajul pe care cei patru îl execută acum nu este deloc lipsit de sens, ba este de o coerență aproape de admirat și pus în ramă dacă ea nu ar fi dedicată unui demers malign.
Judecătorii Cristian Deliorga, Gheorghe Stan, Bogdan Licu și Mihai Busuioc taie și spanzură pe acest final de an, abuzând de pozițiile lor vremelnice, dar nu o fac din principiu, ci din datorie; o datorie despre care ei știu precis față de cine o au, pe ce perioadă se întinde și cum și-au făcut-o. În mare parte, grație dezvăluirilor de presă din ultimii ani, opinia publică poate totuși bănui și ea suficient de multe cu privire la natura datoriei pe care cei patru o au, ca și față de ce și cine.
Și totuși, în tot oceanul acesta de vești proaste – faptul că amânările CCR curg în neștire, că legitimitatea și temeinicia lor sunt zero, iar instituția CCR este făcută să pară tot mai mult ca un edificiu Potemkin – există și indicii încurajatoare.
Unul dintre ele , o veste bună în toată puterea cuvântului, este tocmai faptul că partida anti-reforme, din politică și din justiție, a ajuns în punctul profund incomod și fără ieșire de a recurge la arma nucleară: sabotajul pe față, din interior.
Asta înseamnă că toate celelalte pârghii pe care le-a putut utiliza ani la rând și mai ales în ultimele trei luni, fie nu-i mai sunt disponibile, fie nu mai sunt eficiente.
Fuga pur și simplu dintr-o ședință CCR a acestor patru judecători, urmată de neprezentarea lor pur și simplu la o altă ședință sugerează că partida anti-reforme se confruntă cu o criză sistemică în demersul său de a îngropa reforma pensiilor speciale ale magistraților.
A recurs la această metodă și, e drept, ea produce efecte vizibile în imediat. Dar la fel de adevărat este și faptul că dincolo de această ieșire de extremă urgență nu mai există o alta. Până la urmă, prin acest blocaj și sabotaj, partida anti-reforme nu a rezolvat problema, ci cel mult a amânat deznodământul.
Arma nucleară există, cumva prin definiție, nu pentru a fi folosită propriu-zis – căci riscă să piară inclusiv cel ce recurge primul la ea – ci există pentru a funcționa ca instrument de presiune și persuasiune.
Faptul însuși că nucleara e folosită acum mai sugerează, pe lângă criza de soluții, și că s-a instalat panica peste tot în zona nocivă din politic și aparatul de justiție. Până nu demult, însuși acest lucru ar fi fost greu spre imposibil de imaginat că s-ar putea întâmpla.
În privința pensiilor speciale, partida anti-reforme este pe punctul de a pierde orice ancoră de rezistență în câmpul juridic. Ceea ce i-a rămas – și într-adevăr nu este puțin lucru – este să mute ostilitățile de tip insurgent pe teren pur politic.
Dar odată făcut acest pas, jocul devine mult mai riscant, variabilele vor fi mai multe și cu siguranță vor deveni mai greu de controlat.
Fuga, în cazul de față, a fost rușinoasă, dar nu neapărat și sănătoasă.
Ce nu au înțeles procurorii și mai ales judecatorii din CSM despre referendumul cerut de Nicușor Dan
