Filmul care a iritat Kremlinul și i-a înfuriat pe veteranii din Afganistan

După anexarea în 2014 a Peninsulei Crimeea, Kremlinul a început să investească masiv în producții cinematografice „patriotice”, căutând să rescrie, într-o măsură mai mică sau mai mare, diverse aspecte din istoria sovietică a Rusiei convenabile putinismului.

Context în care cel mai recent film regizat de marele Pavel Lungin, „Bratsvo” (2019), a ajuns rapid la stâlpul infamiei după ce a abordat războiul sovietic din Afganistan de pe o poziție total neprielnică strategiei Administrației Putin.

Filmul a fost atacat imediat de către politicieni și de veterani ai războiului din Afganistan, care l-au criticat pe Lungin pentru maniera „nepatriotică” în care a redat ultimele zile ale conflictului din pustietatea afgană.

„Bratsvo” ar fi trebuit să aibă premiera pe 9 mai, dată aleasă nu întâmplător de regizorul rus, ci ca o formă de protest față de simbolistica acestei date. În fiecare an, pe 9 mai rușii sărbătoresc, printr-o paradă militară grandioasă, Ziua Victoriei împotriva Germaniei naziste, eveniment piperat din belșug cu propagandă triumfalistă și relativism istoric.

Regizorului nu i-a fost permisă proiecția pe 9 mai. „O mizerie! Mizerie și noroi”, a etichetat o asociație de veterani producția lui Pavel Lungin.

„Acesta este un film anti-război, nu unul anti-Rusia. N-am vrut decât să arăt cum băieți buni sunt trimiși să lupte urât, în războaie fără sens. Cred că societatea noastră ar trebui să deschidă rănile războiului, fie el din Afganistan sau Cecenia. După reacțiile primite, se pare că ne este frică să vorbim despre adevărul că Rusia nu a fost mereu personajul pozitiv”, a reacționat Pavel Lungin.

„Lalelele negre”

În 1979, conducerea URSS lua decizia de a trimite trupe în Afganistan pentru a „clădi socialismul”. Ce a urmat a fost un coșmar întins pe aproape 10 ani, în care și-au pierdut viața 15.051 de militari sovietici.

În 1989, Parlamentul sovietic, la presiunile lui Mihail Gorbaciov, declara incursiunea militară ca fiind o „greșeală politică”.

În anii de război, peste 1 milion de soldați din așa-zisul contingent limitat de trupe sovietice au trecut prin infernul afgan. În timp ce propaganda îmbăta societatea cu discursuri patriotarde despre „datoria internaționalistă” a Uniunii Sovietice și despre cum bravii militari fuseseră trimiși în Afganistan ca să ajute un „popor prieten” să construiască școli, spitale, drumuri și poduri, soldații care se întorceau vii din măcelăria frontului fie își pierdeau mințile odată ajunși acasă, neputând să se reintegreze în societate, fie se sinucideau din cauza stresului post-traumatic.

Lor li s-a spus „soldații de zinc”, de la materialul din care erau fabricate sicriele în care erau expediați în țară morții Afganistanului. Avioanele militare care îi aduceau erau, la rândul lor, poreclite „lalelele negre”.

Totuși, de unde vâlva rezultată? Filmul are la bază memoriile veteranului Nikolai Kovalyov, însărcinat să conducă rețeaua KGB din Afganistan, și surprinde câteva zile de la finalul conflictului, pe fondul retragerii militare a rușilor, când fiul unui comandant este răpit de mujahedini dintr-un interes pur financiar.

Retragerea militară a deschis o veritabilă bursă a prizonierilor, a căror valoare pecuniară a crescut dintr-odată, firește, depinzând de gradul militar însemnat pe epoleți și de importanța lor în ierarhia politică de la Moscova.

Furturi, găinării

Paralel cu acest fir al narațiunii, Pavel Lungin redă și atmosfera din rândul trupelor sovietice. Corupția comandanților. Micile găinării cot la cot cu inamicul. Soldații care vindeau în piețele duhilor (mujahedinii) armament furat din unități în schimbul unor casetofoane americane și cartușe de țigări. Contrabanda cu orice în schimbul a orice, chiar și cu grenade în schimbul unei pungi cu dropsuri.

Regizorul surprinde, însă, doar un mic fragment din afacerile pe care le făceau militarii în timpul războiului. Grosul detaliilor este de găsit în cartea Svetlanei Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2015: „Soldații de zinc” (Ed. Litera, 2016).

Probabil că aparatcicii de la Kremlin au memoria scurtă, căci prin comparație cu dezvăluirile atroce din filmul lui Vladimir Bortko, „Afganskiy Izlom” (1991), Pavel Lungin pare chiar blând în specia de realism folosită.

Încă de la începuturile carierei sale cinematografice, Lungin s-a remarcat drept un regizor incomod politic, pe aceeași direcție a „mărturisitorilor” ganster-capitalismului postsovietic inițiată de Aleksei Balabanov, dar niciodată nu a ieșit în evidență ca fiind un adversar al lui Vladimir Putin. Din contră, s-a numărat printre artiștii care și-au manifestat într-o scrisoare publică suportul pentru președintele rus după anexarea Crimeei, alături, printre alții, de Nikita Mihalkov.

Scăderea asta vertiginoasă de toleranță, fie și la produse moderate în materia demitizării, spune multe despre gradul de paranoia al celor care au în Rusia pe inventar somnul națiunii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here