Oamenii de știință care realizează săpături printre ruinele orașului Pompeii au descoperit un șantier conservat de erupția vulcanului Vezuviu din anul 79, care oferă informații despre ingredientele și metodele din spatele betonului auto-reparator durabil folosit de romani pentru a revoluționa arhitectura, transmite marți Reuters, citată de Agerpres.
Șantierul este un proiect de construcție aflat în desfășurare la momentul la care erupția a îngropat Pompeii sub cenușă și rocă vulcanică.
Cercetătorii au descoperit încăperi cu pereți neterminați, în care se găseau grămezi de material uscat, amestecat în prealabil, dar și instrumente de cântărire și măsurare, folosite la prepararea betonului.
”Studiindu-le, era cu adevărat ca și cum aș fi călătorit înapoi în timp și aș fi stat lângă muncitori în timp ce amestecau și turnau betonul”, a declarat Admir Masic, profesor de inginerie civilă și de mediu la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, conducătorul studiului publicat marți în jurnalul științific Nature Communications.
Material de construcție indispensabil, betonul i-a ajutat pe romani să ridice structuri precum stadioane, cum este Colosseumul, temple cu cupolă, cum ar fi Panteonul din Roma, băi publice și alte clădiri mari, dar și apeducte și poduri, nemaiîntâlnite până în acel moment. Deoarece betonul se putea întări sub apă, era vital și pentru construirea porturilor și a digurilor.
Metoda precisă folosită pentru fabricarea betonului a constituit un subiect de dezbatere, descoperirile arheologice recente părând să contrazică relatările dintr-un tratat din secolul I î.Hr. al arhitectului și inginerului roman Vitruvius.
Descoperirea din Pompeii a demonstrat că romanii foloseau o tehnică numită ”amestecare la cald”, în care un material numit var nestins – calcar uscat, încălzit anterior – este combinat direct cu apă și un amestec de rocă vulcanică și cenușă, producând o reacție chimică ce încălzește în mod natural amestecul. Aceasta diferă de metoda descrisă de Vitruvius cu aproximativ un secol înainte.
”Pompeii conservă clădirile, materialele și chiar lucrările în curs de desfășurare în starea exactă în care se aflau la momentul erupției. Spre deosebire de structurile finite care au trecut prin secole de reparații sau alterare, acest sit surprinde procesele de construcție așa cum se desfășurau ele”, a declarat Masic.
”Pentru studierea tehnologiilor antice, pur și simplu nu există nicio paralelă”, a spus el. ”Conservarea sa excepțională oferă un adevărat ‘instantaneu’ al practicilor romane din construcții în plină acțiune”, a precizat specialistul.
Clădirea aflată în construcție avea atât camere pentru uz domestic, cât și o brutărie funcțională, cu cuptoare, bazine pentru spălarea cerealor și spații de depozitare. Dovezile de acolo au indicat că tehnica descrisă de Vitruvius, cunoscută sub numele de var stins, nu a fost utilizată la ridicarea pereților.
Această metodă este posibil să fi fost depășită la momentul proiectului din Pompeii.
”Imaginați-vă ce ar putea însemna o diferență de o sută de ani pentru tehnologia construcțiilor. O analogie bună ar putea fi primele telefoane. În anii 1920-1930 – disc rotativ, linii de cupru pe distanțe lungi. În anii 2020 – smartphone-uri care utilizează semnale digitale cu comutație de pachete și rețele wireless”, a declarat Masic.
Tehnica de amestecare la cald a contribuit la proprietățile de auto-reparare ale betonului, fisurile fiind reparate chimic. Betonul conține resturi albe din varul folosit în procesul de fabricație, numite ”claste de var”, care se pot dizolva și recristaliza, reparând fisurile ce se pot forma odată cu infiltrarea apei.
Romanii au industrializat betonul între secolele I î.Hr. și I.
”Acest lucru le-a permis constructorilor să ridice structuri monolitice masive, bolți și cupole complexe și porturi cu beton care se întărea sub apă. Betonul a extins fundamental ceea ce se putea construi și modul în care orașele și infrastructurile erau concepute”, a subliniat Admir Masic.
Noile informații referitoare la betonul roman ar putea fi relevante pentru arhitecții moderni. ”Betoanele moderne, în general, nu au capacitatea intrinsecă de auto-reparare, lucru din ce în ce mai important pe măsură ce căutăm să avem infrastructuri mai durabile și care necesită mai puțină întreținere”, a spus el. ”Așadar, deși procesul antic în sine nu este un înlocuitor direct pentru standardele moderne, principiile dezvăluite pot informa proiectarea betoanelor durabile, cu emisii reduse de carbon, de viitoare generație”, a adăugat specialistul.
Braşov: Pod rutier vechi de 100 de ani, în pericol de prăbușire
