La Dezbaterile Universul.net, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au abordat subiectul fierbinte al relației statului român cu diaspora, dar și tipul de strategie pe care Bucureștiul ar trebui să-l adopte de aici înainte pentru a-i implica în efortul de dezvoltare a țării și pe românii stabiliți în străinătate.
Dialogul, mai jos:
AP: Pe mine mă emoționează votul diasporei; și nu e prima dată, mai ales pentru că cei care au plecat sunt oameni de toate felurile. Nu sunt acolo doctori în metafizică și doctori în științe. Sunt de toate felurile. Media lor este portretul românului obișnuit. Și ceea ce demonstrează votul diasporei este că românul obișnuit, în condiții de normalitate, scos de sub presiunea contextului imediat, știe ce vrea. Și procedează corect din punct de vedere civic. Asta e o observație care pe mine mă satisface și mă încurajează. Ce trebuie să facă statul? Statul trebuie să facă ceva ce nu e simplu, dar poate să fie foarte simplu, iar asta un prim-ministru femeie ar fi trebuit să știe, să fie seducător. Dacă vrem românii înapoi, trebuie să știm să îi tentăm. Nu cu bani, nu cu funcții, ci cu un sistem care funcționează și în care se pot integra. Eu cunosc foarte mulți tineri de excepție cu studii făcute în străinătate. Unii dintre ei s-au întors în țară și nu se pot integra. La noi nu e grav faptul că pierdem creiere, cum se spune, ci că risipim creiere. Sunt oameni care ar fi dispuși să-și pună creierul la dispoziție și nimeni nu-i întreabă, nimeni nu vrea să-i folosească, rămân suspendați.
GL: Pentru că instituțiile sunt fundamentate pe nepotisme, simplu. De la facultăți până la o grămadă de instituții de stat. Iar oamenii care ar putea să schimbe aparatul de stat nu pot intra acolo, pentru că ele sunt blindate de opțiunile făcute de-a lungul anilor, cu rude aduse în gașcă, peste tot.
DT: Eu însumi am fost, acum mulți ani, în situația de a mă decide dacă să mă întorc în țară după patru ani de stat în SUA, unde mi-am făcut și masteratul, în Los Angeles, și nu regret că m-am întors. Dacă a fost un moment în care m-am gândit la acea decizie, a fost în anii lui Dragnea. A fost primul moment în care m-am întrebat dacă, totuși, nu am făcut o greșeală. Cred că marea problemă la întoarcere nu este nici salariul, nici absența autostrăzilor, ci mai ales acea senzație de izolare teribilă pe care o resimți. Mulți dintre cei cu care vorbești văd lumea altfel. Puțini dintre cei care rămân acasă, fără o expunere cât de cât îndelungată la traiul de afară, văd lumea așa cum o văd cei care au trăit câțiva ani afară. Și atunci, de exemplu, ce mi-aș dori eu, dacă aș repeta gestul ăsta mâine, ar fi mai degrabă un soi de reprimire în comunitate, dar prin intermediul unor oameni care au făcut drumul ăsta înapoi ca mine. Și sigur că asta poate să fie o întreprindere civică, să fie treaba unor ONG-uri care se gândesc la lucrul ăsta, ca un mediu de reacomodare și de ajustare a așteptărilor de la țara asta, care e clar că nu se schimbă atât de repede, în integralitatea ei, precum oamenii care pleacă afară. Statul ar putea să aibă astfel de inițiative.
GL: Ca să atragă românii din diaspora, statul trebuie să facă un singur lucru: o țară care să devină un punct de opțiune pentru un om care a plecat. Nu trebuie să-i spună: hai, întoarce-te! Se va întoarce singur dacă începe să vadă în România o variantă de existență.
DT: Polonezii, să știți că au încercat. Au avut politici speciale.
GL: Să faci o țară normală, asta-i singurul lucru.
DT: Știu, dar durează.
GL: Doi, trei ani, dacă intri pe mâna unui guvern de bună-credință.
Întreaga emisiune – AICI
