- O analiză Project Syndicate
Producția de petrol a Venezuelei este în creștere, însă moneda sa se depreciază, inflația se accelerează, iar valuta străină rămâne greu de găsit. Această contradicție reflectă o economie politică bazată pe înțelegeri private și pe o alianță reciproc avantajoasă între elitele aflate la putere și apropiații președintelui american Donald Trump.
La scurt timp după capturarea președintelui venezuelean Nicolás Maduro, președintele american Donald Trump i-a lăudat pe noii conducători ai țării. Delcy Rodríguez, vicepreședinta lui Maduro, care a preluat puterea după arestarea și transferarea acestuia în Statele Unite, „face o treabă excelentă”, a declarat Trump, adăugând că „petrolul începe să curgă, iar sume mari de bani, nemaivăzute de mulți ani, vor ajuta în curând într-o măsură considerabilă poporul Venezuelei”.
Judecând după declarațiile lui Trump, Venezuela ar trebui să traverseze o perioadă de prosperitate. Și, după indicatorul său preferat, chiar așa pare: producția de petrol a crescut, deși modest, de la 908.000 de barili pe zi la sfârșitul anului 2025 la 1,03 milioane în aprilie. Având în vedere că Statele Unite supraveghează efectiv veniturile petroliere ale țării, petrolul venezuelean — care înainte era vândut cu reduceri semnificative din cauza sancțiunilor americane — este acum tranzacționat la prețuri mult mai apropiate de nivelurile internaționale neobișnuit de ridicate, favorizate de războiul cu Iranul. În teorie, Venezuela ar trebui să fie inundată de dolari. Dar chiar este?
Datele macroeconomice spun o poveste radical diferită de narațiunea triumfalistă promovată la Caracas și Washington. De la înlăturarea lui Maduro, cursul oficial de schimb s-a depreciat cu peste 70%. În aceeași perioadă, prețul dolarului pe piața paralelă a crescut de la 585 de bolivari la peste 730 — o primă de 32% față de cursul oficial.
Acesta nu este aspectul unei economii aflate într-un boom petrolier. Atunci când țările beneficiază de o creștere puternică a veniturilor din exporturi, valuta intră în cantități mari, iar monedele naționale tind să se stabilizeze sau chiar să se aprecieze. Venezuela merge în direcția opusă: moneda sa se depreciază rapid, inflația se accelerează, activitatea economică slăbește, iar dolarul devine tot mai greu de găsit.
Unde sunt petrodolarii Venezuelei? În afara cercurilor apropiate ale lui Trump și Rodríguez, nimeni nu știe. Iar niciuna dintre cele două administrații nu a considerat necesar să ofere publicului aceste informații elementare.
Această lipsă de transparență a devenit trăsătura definitorie a noii economii politice a Venezuelei. Veniturile din petrol ale țării sunt acum direcționate către conturi administrate de Trezoreria SUA, sub coordonarea secretarului de stat Marco Rubio, fără aproape nicio evidență publică privind sumele implicate sau modul în care acestea au fost utilizate.
Singura excepție a avut loc în februarie, când presiunea exercitată de Congres l-a obligat pe Rubio să dezvăluie transferul către Venezuela a 500 de milioane de dolari proveniți din veniturile petroliere. Dar această sumă reprezintă doar o fracțiune din ceea ce exporturile de petrol ale țării ar fi trebuit să genereze. De atunci, nu au mai fost publicate alte cifre.
Controlul operațional asupra sectorului petrolier venezuelean pare să fie concentrat la Casa Albă, nou-înființatul Consiliu Național pentru Dominanță Energetică al lui Trump jucând un rol central. Denumirea însăși face perfect clare prioritățile administrației: Venezuela nu este privită ca un proiect de reconstrucție democratică, ci ca un activ strategic în domeniul hidrocarburilor, aflat în slujba puterii americane.
În sistemele politice organizate în jurul rentelor economice, opacitatea nu este o defecțiune, ci o caracteristică esențială. De exemplu, noile legi venezuelene privind hidrocarburile și mineritul — despre care se spune că au fost redactate cu o implicare semnificativă a Statelor Unite și aprobate rapid de Adunarea Națională — oferă guvernului o putere discreționară fără precedent asupra termenilor contractuali. Licitațiile competitive au fost înlocuite cu acorduri negociate individual, cu supraveghere și transparență minime.
Secretul schimbă stimulentele economice și politice. Sistemele transparente limitează arbitrariul, în timp ce cele opace permit persoanelor apropiate de putere și intermediarilor favorizați să capteze rente și privilegii. Există deja zvonuri potrivit cărora persoane apropiate lui Trump au obținut acorduri avantajoase de împărțire a producției. Dacă toate aceste zvonuri sunt adevărate este aproape secundar, deoarece lipsa de transparență face imposibilă verificarea lor.
Aceeași logică pare să stea și la baza restructurării iminente a datoriei Venezuelei. În mod normal, renegocierea datoriei suverane începe cu o analiză de sustenabilitate realizată de Fondul Monetar Internațional, pentru a determina câtă datorie poate suporta realist o țară în timp ce își restabilește creșterea economică și stabilitatea. Această analiză stabilește o traiectorie sustenabilă de rambursare și oferă guvernelor o poziție mai puternică în negocierile cu creditorii.
Fondurile speculative de tip „vulture funds”, care se numără acum printre cei mai mari creditori ai Venezuelei, se opun acestui proces deoarece el implică adesea reduceri mai mari ale creanțelor și o supraveghere mai strictă. Aceste fonduri preferă o restructurare în afara cadrului FMI — o abordare care pare să câștige teren, deoarece oficialii administrației Trump favorizează încheierea unui acord cu deținătorii de obligațiuni înainte de implicarea instituțiilor multilaterale. O astfel de abatere de la principiul tradițional al tratamentului preferențial acordat creditorilor oficiali ar transfera puterea de negociere către actori privați interesați să maximizeze câștigurile pe termen scurt, chiar cu riscul împovărării Venezuelei cu o datorie nesustenabilă.
Cel mai clar indiciu al priorităților administrației Trump este dat de ceea ce nu mai apare în discursul oficial. Politica americană față de Venezuela era cândva prezentată în termeni de alegeri democratice, ordine constituțională și drepturi ale omului. Astăzi există puțină presiune pentru stabilirea unui calendar electoral, numirea unei autorități electorale independente sau redeschiderea registrului electoral pentru milioanele de venezueleni aflați în străinătate și pentru tinerii alegători din țară. De asemenea, nu se depun eforturi semnificative pentru a asigura întoarcerea în siguranță a liderei opoziției, aflată în exil și laureată a Premiului Nobel pentru Pace, María Corina Machado. Statele Unite par să fi schimbat libertățile politice și civile pe accesul la petrol.
Între timp, represiunea regimului nu dă semne de diminuare. Potrivit organizației pentru drepturile omului Foro Penal, care oferă asistență victimelor detențiilor arbitrare și familiilor acestora, 473 de deținuți politici se află încă în închisori. De la capturarea lui Maduro, pe 3 ianuarie, peste 80 de persoane ar fi fost arestate din motive politice.
Cazul lui Víctor Hugo Quero Navas este deosebit de revelator. Arestat în ianuarie 2025, familia sa a încercat în repetate rânduri să afle unde se află, pentru ca luna trecută să fie informată că acesta murise în detenție încă din iulie anul trecut. Nu a fost oferită nicio explicație și nimeni nu a fost tras la răspundere.
Aceste realități explică neliniștea tot mai mare a venezuelenilor. Mulți se tem că țara alunecă spre un nou echilibru în care alegerile, reconstrucția instituțională și reformele democratice sunt amânate pe termen nedefinit, deoarece prea mulți actori influenți beneficiază de statu quo.
Pentru elitele conducătoare ale Venezuelei, opacitatea garantează supraviețuirea; pentru omologii lor americani, ea creează oportunități de afaceri. Rezultatul este o convergență remarcabilă de interese: cleptocrații venezueleni obțin o plasă de siguranță politică și protecție internațională, în timp ce actori bine conectați din Statele Unite beneficiază de acces privilegiat la active petroliere și la aranjamente financiare profitabile.
În timp ce apropiații lui Trump și loialiștii lui Maduro se îmbogățesc, bolivarul se prăbușește, prețurile cresc, iar venezuelenii obișnuiți sunt nevoiți să privească cum ambele grupuri își împart țara. Cleptocrații nu mai au nevoie să se izoleze pentru a supraviețui. Se pare că alianța cu alți cleptocrați este mult mai profitabilă.
Cleptocrați din toate țările, uniți-vă!
