Într-o serie de discursuri ținute această vară, înalți oficiali din administrația președintelui american Donald Trump au proiectat Statele Unite și China pe poziții antagonice, într-un nou Război Rece. Vorbind la Autoritatea pentru Comerț din Arizona, în iunie, consilierul pentru securitate națională al SUA, Robert O’Brien, l-a comparat pe președintele chinez Xi Jinping direct cu dictatorul sovietic aflat la putere atunci când a început adevăratul Război Rece: „Să fie clar, Partidul Comunist Chinez este o organizație marxist-leninistă. Secretarul general al partidului, Xi Jinping, se consideră succesorul lui Iosif Stalin”.
- O analiză publicată de Foreign Affairs, sub semnătura fostului ambasador al SUA în Rusia, Michael McFaul.
O lună mai târziu în California, secretarul de stat al SUA, Michael Pompeo, a ținut un discurs despre Xi, pe care președintele Harry Truman l-ar fi putut ține despre Stalin. „Secretarul general Xi Jinping crede cu adevărat într-o ideologie totalitară falimentară”, a spus el, adăugând că ideologia lui Xi „face cunoscută dorința sa de hegemonie globală a comunismului chinez, veche de decenii”. Ca un ecou al factorilor de decizie americani de la începutul Războiului Rece, Pompeo a caracterizat lupta cu Xi și Partidul Comunist Chinez (PCC) ca fiind una în care doar una dintre părți va putea câștiga: „Dacă lumea liberă nu se schimbă… China comunistă ne va schimba cu siguranță”. Ulterior, el a repetat avertismentul pe Twitter, scriind: „China acționează pentru a reduce libertatea în toată lumea.”
De fapt, Truman a ținut un discurs similar în fața Congresului, în 12 martie 1947, stabilind ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Doctrina Truman. Avertizând asupra amenințării comuniste, Truman declara:
- În actualul moment al istoriei lumii, aproape fiecare națiune trebuie să aleagă între moduri de viață alternative. Prea adesea, alegerea nu este una liberă. Un mod de viață se bazează pe voința majorității și se remarcă prin instituții libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanția libertății individuale, libertate de exprimare și a religiei și protecție în fața opresiunii politice. Al doilea mod de viață se bazează pe voința unei minorități impuse cu forța majorității. Se bazează pe teroare și opresiune, presă și radio controlate; alegeri aranjate și suprimarea libertăților personale. Cred că politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de sprijinire a popoarelor libere care se opun încercării de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe.
Trei ani mai târziu, în aprilie 1950, Truman a aprobat un document politic secret, cunoscut sub numele de NSC-68, care expunea strategia de stăvilire a comunismului în întreaga lume. Pasajele din document sună extrem asemănător cu discursurile lui Pompeo și ale lui O’sBrien:
- Uniunea Sovietică, spre deosebire de aspiranții precedenți la hegemonie, este animată de o nouă credință fanatică, antitetică cu a noastră și caută să-și impună autoritatea absolută asupra restului lumii. Prin urmare, conflictul a devenit endemic și este purtat de către Uniunea Sovietică prin metode violente sau non-violente, în funcție de oportunitate… Problemele din fața noastră sunt de mare însemnătate, implicând împlinirea sau distrugerea nu numai a acestei Republici, ci a civilizației în sine.
Administrația Trump pare că intenționează să resusciteze acest spirit în relațiile sale cu China – într-adevăr, o serie de sancțiuni împotriva oficialilor PCC și Hong Kong, interdicții asupra tehnologiei și aplicațiilor chineze, expulzări ale jurnaliștilor și studenților chinezi și închiderea consulatului chinez din Houston, toate par concepute pentru a accelera un Război Rece cu Beijing. Spre cinstea lor, Pompeo, O’sBrien și alți oficiali ai SUA recunosc că ascensiunea Chinei va fi o provocare definitorie pentru politica externă a Statelor Unite în acest secol. De asemenea, aceștia au dreptate să sublinieze că concurența dintre SUA și China nu se referă numai la putere, ci și la ideologie: Statele Unite sunt o democrație (deși una din ce în ce mai defectuoasă); China este o dictatură care a devenit mai autocratică sub Xi. Și, la fel ca Statele Unite și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece, ambele țări folosesc diverse instrumente media, economice și tehnologice, alianțe formale, legături cu partide politice, operațiuni sub acoperire și, în cazul Statelor Unite, uneori chiar intervenția militară pentru a-și proiecta ideologiile.
Dar chiar este Xi moștenitorul lui Stalin, așa cum a afirmat O’Brien și așa cum se pare că ar crede ceilalți oficiali americani? Baza pentru o astfel de comparație este subțire. Poate că Xi și tovarășii săi încearcă cu adevărat să cucerească întreaga lume și să înlocuiască toate democrațiile cu dictaturi marxist-leniniste – nu sunt suficient de expert pentru a-i judeca intențiile și, în prezent, nici nu am acces la informații clasificate pe această temă. Poate că Xi și-a dat binecuvântarea pentru o strategie secretă, la fel cum a făcut Truman atunci când a semnat NSC-68, care elaborează un proiect grandios de a impune dictaturile comuniste peste tot și pentru a guverna lumea. Dar, după cum însuși Pompeo a susținut, Washingtonul „ar trebui să acționeze nu pe baza celor spuse de liderii chinezi, ci a modului în care se comportă”. Iar de aici, analogia cu Stalin se destramă.
Pe Xi îl apropie cel mai aproape de Stalin modul în care își conduce țara: el a putut să rămână zeci de ani la putere și a creat un cult al personalității care i-ar impresiona pe propagandiștii lui Stalin. PCC, sub Xi, conduce o dictatură nemiloasă și opresivă. Înăbușește libertățile individuale, închide disidenții și rivalii și a trimis nenumărați uiguri și alte minorități în tabere de internare în ceea ce unii experți au clasificat drept genocid cultural. Noile tehnologii oferă partidului instrumente de supraveghere și cenzură la care multe regimuri comuniste din Războiul Rece nu au putut decât să viseze. Dar „Xi-ism” nu este încă stalinism. Regimul lui Stalin a fost mult mai totalitar, în controlul său asupra fiecărui aspect al vieții cetățenilor sovietici. De asemenea, Stalin a ucis milioane și a închis milioane de oameni, rivalizându-l, prin brutalitate, doar Hitler și Mao. Xi nu intră pe această listă.
Cetățenii chinezi se bucură de o autonomie mult mai mare decât au avut cetățenii sovietici în primele zile ale Războiului Rece – un produs al economiei Chinei mai deschise, orientate către piață și integrată la nivel mondial. Pe această dimensiune, comparația nu este chiar apropiată.
Te uiți apoi la politica externă, iar analogia se dezleagă mai departe. Stalin și-a proclamat deschis dorința pentru o revoluție comunistă globală, sperând să creeze o rețea de state socialiste sub conducerea Moscovei – și nu a fost doar vorba. În primii ani ai Războiului Rece, soldații Armatei Roșii, ofițerii de informații și agenții Partidului Comunist au impus agresiv comunismul în Europa de Est. El i-a oferit ajutor Partidului Comunist Chinez al lui Mao și le-a acordat, pe ascuns, asistență comuniștilor din Grecia, a încurajat forțele militare proxy în războiul din Coreea și a sprijinit lovituri de stat în întreaga lume. A dizolvat Cominternul, în 1943, când s-a aliat cu Statele Unite și Marea Britanie, în timpul celui de-al doilea război mondial, dar l-a înlocuit cu o altă alianță globală a Partidului Comunist, Cominformul, în 1947.
Xi, în schimb, nu a orchestrat răsturnarea niciunui regim. Hong Kong este cel mai aproape de acest punct, având în vedere extinderea actelor de represiune ale Beijingului. (Arestarea proprietarului mass-media din Hong Kong, Jimmy Lai, sub acuzația de „complot cu forțele străine”, este exact ceea ce făceau tâlharii lui Stalin din estul Europei). Dar chestiunile legate de suveranitate nuanțează analogia. Beijingul a investit, de asemenea, resurse extraordinare în propagarea ideilor sale, cele mai multe dintre ele fiind antitetice față de liberalism și democrație și a oferit tehnologii de supraveghere și ajutor economic pentru susținerea autocrațiilor din alte țări. Dar Xi încă mai are de instigat la o lovitură de stat, de înarmat insurgenții sau de invadat o democrație și instalat un regim comunist. Putin sugerează că încearcă să submineze democrația americană. (Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a fost mult mai îndrăzneț și mai agresiv pe acest front.) Și, cu toate că Departamentul Frontului Unit al Muncii – unul dintre principalii agenți de influență ai PCC din afara țării – garantează un control atent, eforturile sale de a exporta sistemul de guvernare chinez par slabe și ineficiente pe lângă tactica sovietică. Promovarea unei imagini pozitive a Chinei lui Xi sau proclamarea beneficiilor economice ale modelului său de dezvoltare nu sunt același lucru cu invadarea țărilor sau furnizarea de lansatoare de rachete AK-47 și Katiușa gherilelor comuniste. Dacă Xi și tovarășii săi încearcă de fapt să promoveze marxism-leninism-maoismul în întreaga lume, atunci fac o treabă o treabă proastă.
China așa cum este
Truman și administrația sa au răspuns în mod justificat la agresiunile sovietice, prin mobilizarea în direcția îngrădirii comunismului. Ghidați de convingerea că „o înfrângere a instituțiilor libere oriunde este o înfrângere peste tot”, așa cum arăta NSC-68, președinții Truman și succesorii săi în timpul Războiului Rece au construit alianțe durabile și o ordine internațională liberală care a durat decenii și a creat o rețea de agenții guvernamentale și organizații neguvernamentale dedicate promovării democrației. Studierea acestor succese ar putea oferi lecții valoroase cu privire la modul în care se poate face față Chinei, astăzi. Însă, uneori, Statele Unite au supra-reacționat și simplificat, văzând în fiecare mișcare de eliberare de stânga și naționalistă un inamic care trebuie să fie învins. Acea mentalitate a contribuit la unele dintre cele mai grave excese americane din timpul Războiului Rece, inclusiv McCarthyismul, fictivul decalaj în materie de înarmare, Războiul din Vietnam și sprijinul pentru dictaturile brutale de dreapta, inclusiv de apartheid, în Africa de Sud. (Indiferența actuală a administrației Trump față de dictatura comunistă din Vietnam este izbitoare).
Iar Războiul Rece nu a fost rece. Experții David Holloway și Stephen Stedman estimează că 20 de milioane de oameni au murit între 1945 și 1989 în 130 de războaie, multe dintre ele alimentate de rivalitatea dintre superputeri. Raportarea, în mod eronat, la Xi ca la un nou Stalin ar putea determina Statele Unite să repete aceste greșeli.
Războiul Rece a durat 40 de ani. În cea mai mare parte a acelei perioade, victoria a fost incertă. Pentru ca Washingtonul să aibă succes în ceea ce poate fi o competiție și mai lungă, trebuie să diagnosticheze cu exactitate severitatea amenințării și să-și calibreze eforturile pentru a stăvili și descuraja, pe măsură, Beijingul. Analogiile false din Războiul Rece au afectat ambele eforturi. Washingtonul nu ar trebui să cheltuiască trilioane pe arme nucleare, rachete și arme spațiale. Nu ar trebui să lupte în războaie proxy. Și cel mai important, nu ar trebui să se poticnească într-o confruntare directă cu China. Factorii de politică externă americani trebuie să reziste impulsului de a verifica orice mișcare chineză în întreaga lume, așa cum Truman credea că are de-a face cu Stalin. Această linie de gândire i-a obligat pe strategii americani ai Războiului Rece să dubleze și să tripleze miza în războiului tragic, inutil din Vietnam. Astăzi, americanii știu că nu au avut nevoie să stăvilească comunismul în Vietnam pentru a-i învinge pe sovietici. (Și, apropo, est-europenii – polonezi, ruși, ucraineni și mulți alții – au jucat rolul central în a învinge comunismul sovietic și a pune capăt Războiului Rece, nu americanii). Libertatea și democrația sunt într-adevăr atacate la nivel mondial dacă Laos sau Rwanda importă echipamente de internet fabricate în China? Sau dacă chinezii dezvoltă proiecte precum Belt and Road Initiative, în Ghana sau Italia? Fiecare cetățean chinez din Statele Unite trebuie tratat ca un spion? Încercând să îi izoleze pe chinezi peste tot, Washingtonul poate submina stăvilirea în zonele în care sunt de fapt în joc interesele sale vitale de securitate națională. Și, așa cum a arătat Războiul Rece, succesul nu depinde într-o măsură deloc mică de capacitatea Statelor Unite de a-și îmbunătăți situația acasă – de a stimula inovarea, cercetarea și dezvoltarea și de a investi în educație, îngrijire medicală, infrastructură și democrație. Washingtonul trebuie să aloce mai puțin timp încercând să-și încalece adversarul și mai mult timp încercând să devină un atlet mai bun.
Statele Unite trebuie să înțeleagă China „așa cum este”, pentru a cita din nou Pompeo, nu așa cum unii din Washington își doresc să fie. Administrația Trump ar dori, fără îndoială, ca la Beijing să fie un lider stalinist, măcar pentru a mobiliza și a uni mai bine americanii împotriva lui. Dar China „așa cum este” nu este condusă de un nou Stalin. A susține altceva nu schimbă acest fapt și se va pune în calea elaborării unei politici sofisticate, de succes a Statelor Unite pentru a izola, descuraja și angaja China pe termen lung.
- MICHAEL McFAUL este Senior Fellow la Hoover Institution, profesor de științe politice și director al Institutului Freeman Spogli pentru Studii Internaționale la Universitatea Stanford. Este autorul cărții, From Cold War to Hot Peace: An American Ambassador in Putin’s Russia. Din 2012 până în 2014, a ocupat funcția de ambasador al SUA în Rusia.
