În episodul de astăzi al emisiunii Critical Conditions, Claire îmi face un check-in în camera mea de siguranță, între alertele frecvente cu rachete. Vorbesc cu ea din camera din beton armat construită în apartamentul în care stau, în timp ce nenorocitul de telefon nu încetează să vibreze de la alerte.
(Ai câteva minute. Închizi ușa de oțel. Aștepți. Auzi explozii uriașe deasupra capului.)
Ultimele 48 de ore au fost extraordinare. Hezbollah a intrat în război, lansând rachete din Liban spre Israel. Israelul a ripostat în întreaga zonă a Libanului. În interiorul Iranului, mare parte din conducerea de vârf a Republicii Islamice — atât politică, cât și militară — a fost eliminată într-un atac de decapitare îndrăzneț și fără precedent istoric. Iar Statele Unite și Israelul operează acum deschis, împreună, în spațiul aerian iranian.
Ideea centrală pe care o am în acest episod e următoarea: în acest moment, asimetria militară este atât de extremă încât creează presiunea de a încerca ceva politic radical. Când o parte deține un control atât de total asupra spațiului aerian — nu există avioane iraniene care să conteste ceva, iar lansatoarele care se dezvăluie sunt distruse — întrebarea se poate muta de la „Putem lovi mai multe ținte?” la „Cum putem influența ceea ce urmează?”
Trump ar putea lua în considerare oprirea temporară a tuturor acțiunilor pentru a vedea dacă noii lideri au învățat lecțiile pe care ar fi trebuit să le respecte predecesorii lor încăpățânați. Dar nu există îndoială că ia în calcul și faptul de a le semnala iranienilor că regimul, în ansamblu, este practic terminat. Dacă conducerea a fost decimată și cerul se află sub control, este acesta momentul ca protestatarii să iasă în stradă?
Claire este precaută față de această linie de gândire și și-a exprimat opinia. Încurajarea tulburărilor interne din exterior poate escalada rapid. Dacă milioane de oameni ies pe străzi și facțiunile intră în conflict, puterea aeriană nu restabilește ordinea (Dar ar putea-o face dronele? Discutăm acest aspect). S-ar putea ajunge la haos și la mult sânge în loc de o tranziție.
Nu resping existența acestui risc. Dar am susținut că, celor care conduc mișcarea trebuie că li se pare o oportunitate rară. Este reală tentația de a le spune iranienilor care au îndurat atâtea: „Am deschis calea — acum e rândul vostru”. Trebuie să mă gândesc că există, de asemenea, multă comunicare cu oameni din opoziție care au arme în interiorul țării. Oameni din armată, dar poate chiar și din rândurile Gardienilor Revoluției sau ale trupelor paramilitare, care pur și simplu s-au săturat să sprijine un regim evident criminal, care acum s-a trezit și în tabăra înfrântă.
Ca o reflectare a acestui lucru (despre care am discutat), luați în considerare faptul că, după ce Iranul ar fi desfășurat ceea ce oficiali din Golf au descris drept tiruri cu rachete și drone îndreptate către ținte asociate mai multor state din Golf, liderii din regiune s-au mișcat rapid pentru a încadra episodul drept unul care trezește extrema indignare. Miniștrii de externe ai țărilor din Consiliul de Cooperare al Golfului s-au reunit și au emis o rară declarație comună, angajându-se să ia „toate măsurile necesare pentru a-și proteja securitatea și stabilitatea” și au adăugat, în mod explicit, că „iau în considerare posibilitatea de a răspunde agresiunii iraniene”.
Dacă Iranul a crezut că loviturile limitate vor intimida sau vor diviza monarhiile din Golf, declarația unitară sugerează că rezultatul a fot cel opus: o consolidare a descurajării și un semnal că o agresiune suplimentară ar putea atrage represalii, iar nu reținere. Prin amenințarea Ciprului, Iranul a declanșat, de asemenea, un anumit sprijin european (în special din partea Regatului Unit) pentru cei atacați.
Claire și cu mine am fost de acord că nu avea rost să fie dusă chestiunea la inutilul Consiliu de Securitate al ONU, unde Rusia ar fi recurs la veto. Claire a fost însă vehementă în a susține că administrația ar fi trebuit să solicite o autorizare formală din partea Congresului. Eu am replicat că surpriza ar fi putut fi esențială pentru succesul operațional. O dezbatere privind autorizarea, cu săptămâni înainte, ar fi putut trăda momentul sau intenția. Dar are dreptate că ocolirea procedurii are costuri și că solicitarea ar fi putut fi formulată într-un mod foarte general.
Pentru mai multe detalii, urmăriți interviul meu la NewsX, unde am fost întrebat dacă SUA au negociat cu bună-credință, iar eu am răspuns cu un „într-un fel”: au fost dispuse să evite războiul dacă iranienii lipsiți de luciditate ar fi acceptat să se supună unui dictat, dar unuia rezonabil și susținut de ceva foarte apropiat de un consens internațional.
