5 premise false care au orbit Occidentul în relația cu China, în ultimii 50 de ani. Înșelătoria și rolul „șoimilor”, în politicile lui Mao și Xi

Adâncirea conflictului dintre China și SUA, pe fondul divergențelor comerciale, controverselor din jurul pandemiei de coronavirus și politicii agresive a Beijingului față de Hong Kong, pune sub lupă obiectivele strategice reale ale Partidului Comunist Chinez.

În ce măsură ascensiunea economică a Chinei a atins pragul critic al convertirii ei în dominație politică și militară, nu doar în zona Asiei de Est, ci și în alte părți ale Globului? Ce semnale din trecut puteau anticipa și confirma astfel de acuzații și temeri? Nu în ultimul rând, cum pot fi citite intențiile reale ale Beijingului dacă în chestiuni cât se poate de evidente – criza Covid-19 – de pildă, oficialii comuniști mobilizează resurse colosale pentru a rescrie în timp real istoria pandemiei?

În cartea sa, Maratonul de o sută de ani, Strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere globală, un expert american pune în lumină modul în care comuniștii chinezi au instituționalizat diplomația înșelătoriei, dar și eficiența acesteia în a ecrana eforturile Washingtonului de a analiza corect evoluția celei mai populate țări de pe planetă.

Michael Pillsbury este director al Centrului de Strategie Chineză de la Hudson Institute și a activat câteva decenii producând rapoarte și analize pentru Pentagon, CIA, Senatul SUA și Casa Albă. Rândurile care urmează, care redau pasaje esențiale din lucrarea lui Pillsbury, care plasează într-un context revelator noua dinamică de pe axa Washington-Beijing.

Vom afla:

• Cum au jucat comuniștii chinezi cartea amărâtului de serviciu, pentru a ingurgita, decenii la rând, sprijin tehnologic, militar și economic american;
• Cum și de ce au fost puși pe o pistă greșită generații de analiști și experți ai spațiului chinez, din America până în Europa, amplificând pescuitul geopolitic în ape tulburi al Partidului Comunist Chinez;
• În fine, M. Pillsbury oferă o cheie de lectură a influenței aripii dure de la Beijing, al cărei nucleu se află în armata chineză. E vorba de așa-numiții „șoimi”, a căror influență a fost întotdeauna mare, încă de pe vremea lui Mao Zedong, dar a cărei amprentă a crescut constant, fiind vizibilă din spațiu în epoca Xi Jinping.

În esență, e vorba de ceea ce Michael Pillsbury numește Maratonul de o sută de ani, un plan gigantic de dominare a lumii, menit să cunoască apogeul în 2049, la împlinirea unui secol de la revoluția comunistă a lui Mao. Parte a scheletului acestei foi de parcurs cu implicații globale a fost, consideră expertul american, o suită de cinci premise false pe care Occidentul, de la Berlin și Paris până la Londra și Washington, și-a construit abordarea față de Beijing odată cu marea deschidere față de China, operată de administrația Nixon.

• (Pasajele de mai jos au fost extrase din paginile 20-34 ale ediției în limba română a cărții lui M. Pillsbury).

Premisa falsă #1. Angajarea va conduce la o cooperare completă

Timp de patru decenii, colegii mei și cu minee am crezut că „angajarea” față de chinezi ar putea determina China să coopereze cu Occidentul într-o gamă largă de probleme politice. Nu a fost așa. Comerțul și tehnologia trebuiau să conducă la o convergență de viziune a chinezilor și occidentalilor cu privire la problemele legate de ordinea regională și globală. O asemenea convergență nu s-a produs. Pe scurt, China a eșuat în îndeplinirea aproape a tuturor speranțelor noastre roz, adică excesiv de optimiste.

De la zădărnicirea eforturilor de reconstrucție și de dezvooltare economică în Afganistanul devastat de răăboi, până la oferirea unor rute de aprivizionare pentru guvernele – aflate într-o bătălie fără sfârșit împotriva Occidentului – din Sudan, Coreea de Nord, China s-a opus acțiunilor și obiectivelor gguvernului SUA. Într-adevăr, China își construiește propriile sale relații cu aliații și dușmanii Americii care contrazic orice intenții pașnice sau productive din partea Beijingului.

Premisa falsă #2. China se află pe drumul către democrație

China s-a schimbat, cu siguranță, în ultimii treizeci de ani, dar sistemul său politic nu a evoluat în felul în care speram și am prezis noi. O minoritate tot mai mare de experți pe problemele Chinei începe să considere acest lucru.

Aaron Friedberg, de la Universitatea Princeton, a observat că, în loc să se afle pe punctul de a dispărea, Partidul Comunist Chinez ar putea supraviețui zeci de ani de acum încolo. James Mann, care a întocmit rapoarte asupra Chinei timp de peste treizeci de ani, atrage atenția asupra faptului că „scenariul liniștitor” care anticipează o transformare treptată, fără probleme, a acestei țări, către o democrație liberală, s-ar putea dovedi o pură fantezie. Douăzeci sau treizeci de ani de acum înainte, avertizează el, China va fi probabil mult mai bogată și mai puternică decât este astăzi, și totuși ea ar putea fi în continuare guvernată de o dictatură comunistă care rămâne „ostilă disidenței și opoziției politice organizate”, susținând alte regimuri opresive din întreaga lume și în contradicție dramatică față de Statele Unite.

O evaluare din 2019 a Consiliului European pentru Relații Externe, un important grup de experți de centru-stânga, descrie ca profund „anacronică” opinia conform căreia contactul cu Uniunea Europeană ar determina China „să-și liberalizeze economia, să-și îmbunătățească statul de drept și să-și democratizeze politicile”.

Mai degrabă decât apariția unei economii de piață libere, în stil american, oamenii de știință observă din ce în ce mai mult apariția unui sistem numit „capitalism autoritar”. Andrew Nathan, de la Universitatea Columbia, scriind în Journal of Democracy, numește această transformare, „reziliență autoritară”.

Ca mulți dintre cei care lucram în guvernul SUA, am auzit povestea democrației timp de decenii. Am citit despre ea în nenumărate cărți și articole. Am crezut în asta. Am vrut să cred în asta.

Premisa falsă #3. China, o floare gingașă

În 1996, am făcut parte dintr-o delegație a SUA în China, care l-a inclus pe Robert Ellsworth, consilierul de politică externă al candidatului prezidențial republican, Robert Dole. Evaluând cu atenție posibilitatea ca Robert Dole să câștige alegerile prezidențiale și să-l numească pe Ellsworth secretar de stat, chinezii ne-au oferit ceea ce părea a fi o privire fără precedent asupra mecanismelor interne de lucru și a problemelor țării. Unii dintre însoțitorii noștri erau ofițer cere-și spuneau între eie ying pai.

În ceea ce părea a fi un sincer și direct schimb de vederi cu cercetători chinezi, ni se spunea că țara se confruntă cu un risc primejdios și că se contura un mare potențial de prăbușire economică și politică.

Acești distinși savanți militari ne-au reținut atenția asupra problemelor de mediu serioase ale Chinei, asupra minorităților etnice în continuă frâmântare, a liderilor guvernamentali incompetenți și corupți, preucm și asupra inabilității acelor lideri de a pune în aplicare reformele necesare. Având în vedere secretizarea binecunoscută a Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, am fost foarte uimit de sinceritatea, franchețea acestor cercetători militari și surprins de previziunile lor care n-au făcut decât să-mi întărească sprijinul pentru eforturile de a oferi ajutorul SUA către China, o țară aflată, iată, într-o stare de presupusă fragilitate.

Mai târziu, am aflat că alți oameni de știință americani, lideri din lumea afacerilor și experți politici au fost însoțiți pe durata acestor vizite „exclusiviste”, primind mesaje identice despre declinul viitor și iminent al Chinei. Mulți dintre ei au repetat aceste „revelații” în articole, cărți și comentarii la întorcerea lor în Statele Unite. (…)

Zeci de ani am văzut astfel de argumente în editoriale, știri și cărți care au dominat discursul nostru național despre China. (…) În timp ce ne îngrijoram de problemele Chinei, economia acesteia s-a dublat.

Premisa falsă #4. China vrea să fie – și este – la fel ca noi

În anii 1940, guvernul american a finanțat un efort de a înțelege mentalitatea chinezilor, care a culminat prin efectuarea mai multor studii, inclusiv a unuia în care emigranților chinezi din Chinatown, New York, în număr de 150, li s-au arătat cartonașe Rorsach. Cercetătorii, care au inclus savanți precum Nathan Leites, Ruth Benedict și Margaret Mead, au analizat, de asemenea, temele unor cărți și filme populare în China. O concluzie care s-a impus a fost că viziunea chinezilor despre strategie nu este la fel cu cea a americanilor. În timp ce americanii au avut tendința de a favoriza acțiunea directă, cei de origine chineză s-au dovedit a prefera acțiunea indirectă față de cea directă, ambiguitatea și înșelăciunea față de claritate și transparență. O altă concluzie a fost că literatura chineză și scrierile despre strategie au apreciat înșelăciunea. (…) În multe povestiri chinezești clasice se pune un accent important pe eroii care folosesc șiretenia pentru a-i manipula pe ceilalți. Eroii multor romane, filme și programe de televiziune populare sunt aceia care se dovedesc a fi pricepuți în tehnica tăinuirii motivelor lor prin indicerea în eroare a inamicilor și disimularea intențiilor reale până la sfârșit. (…)

Rezultatele studiului inițial din anii 1940, susținând ideea că un grup etno-național prrivea lumea în mod diferit, s-au dovedit a fi controversate și incorecte din punct de vedere politic și nu au fost niciodată publicate. Singura copie existentă se odihnește liniștit în Biblioteca Congresului.

Abia în 2000 am aflat de la generali chinezi că acele concluzii ale studiului erau în esență corecte.

Chinezii evaluează la un nivel extrem de înalt importanța stratagemelor bazate pe înșelăciune. Sunt mândri de unicitatea lor culturală. Doi generali (dintre cei numiți „șoimi” sau „vulturi”) au format o „Societate de Promovare a Culturii Strategice din China” pentru a difuza această viziune. Influența lor în media națională a crescut de când i-am întâlnit, cu 20 de ani în urmă. Colegii mei i-au ignorat în mod eronat până când unele dintre recomandările lor au devenit, recent, politică a Chinei.

Premisa falsă #5. Șoimii Chinei sunt slabi

La sfârșitul anilor 1990, în timpul administrației Clinton, am fost însărcinat de Departamentul Apărării și de CIA să efectuez o examinare fără precedent a capacităților Chinei de a înșela Statele Unite și a acțiunilor ei desfășurate până în prezent, dedicate acestui scop.

Bazându-mă pe rapoarte ale agențiilor de informații, documente secrete, interviuri cu disidenți și cercetători chinezi și scrieri chineze pe care le-am citit în dialectul mandarin original, am început să văd secretele pe care chinezii le ascunseseră, în văzul lumii, față de oameni ca mine.

De-a lungul timpului, am descoperit propuneri ale „șoimilor” chinezi (ying pai) adresate conducerii Chinei, de a induce în eroare și de a manipula politicienii americani pentru a obține infformații și asistență militară, tehnologică și economică. Am aflat că acești „șoimi” îi sfătuiseră pe liderii chinezi, începând cu Mao Zedong, să răzbune un secol de umilință și să încerce să înlocuiască Statele Unite ca lider economic, militar și politicc al lumii până în anul 2049 (la aniversarea de 100 de ani de la Revoluția Comunistă din China).

Acest plan a devenit cunoscut sub numele de „Maratonul de o sută de ani”. Este un plan care a fost implementat de condducerea Partidului Comunist încă de la începutul relației salee cu Statele Unite.

„Șoimii” consideră că R.P. Chineză poate reuși în acest proiect numai prin înșelăciune sau cel puțin prin negarea oricărui plan care să inspire teama.

Când mi-am prezentat concluziile privind recomandările „șoimilor” chinezi, referitoare la ambițiile și strategia de înșelăciune ale Chinei, mulți analiști din serviciile de informații și oficiali americani le-au privit și tratat inițial cu neîncredere. Nu văzuserăă dovezile pe care le-am găsit. (Din fericire, George Tenet, directorul CIA, nu a fost prinstre ei, iar în 2001 mi-a acordat Premiul Excepțional de Performanță pentru această lucrare). Pot înțelege scepticismul colegilor mei. Guvernul chinez s-a descris mult timp ca reprezentând o națiune înapoiată, care are nevoie de asistență pentru „creșterea sa pașnică”. Chinezii au negat orice dorință de a exercita un rol de conducere pe plan global sau de a intra în conflict cu Statele Unite.

Există moderați și adepți ai unei linii dure în China, „porumbei” și „șoimi”, care sunt blocați într-o dezbatere aprigă asupra viitorului Chinei atât în sălile clădirilor guvernamentale de la Beijing, cât și în cadrul unor conferințe frecvente.

Din ce în ce mai mult, viziunea mai ddură și mai naționalistă asupra lumii câștigă teren și are, într-adevăr, mult mai multă influență în cercurile apropiate ale noului președinte al Chinei, Xi Jinping. Ziarul sponsorizat de guvern, Global Times, a devenit a doua sau a treia sursă de știri cele mai populare, iar editorul său, Hu Xijin, arată în mod clar cum văd „șoimii” chinezi „porumbeii” moderați: aceștia din urmă reprezintă „celulele canceroase care vor duce la diistrugerea Chinei”.

La fel cum America își are taberele dde „șoimi” și „porumbei”, așa-zișii neoconservatori, intervenționiști, realiști și izolaționiști, elitele chineze sunt, și ele, împărțite. Diferența constă în aceea că aceste dezbateri nu se întâlnescu cu publicul chinezesc și presa occidentală. În China, nu există un Congres al reprezentanților aleși sau forumuri cu adevărat deschise pentru a discuta astfel de probleme.

În deceniul care urmează, factorii de decizie politică occidentali, analiștii în domeniul serviciilor secrete și cercetătorii se vor confrunta cu dificultatea de a penetra mantia secretului în care au loc aceste dezbateri și să detemine nivelul influenței pe care o exercită realmente aceste tabere diferite.

Maratonul de o sută de ani – cel mai mare eșec de culegere și interpretare de informații strategice din istoria Americii

Punctul forte al Maratonului de o sută de ani constă, totuși, în aceea că operează invvizibil, pe nevăzute. Pentru a împrumuta o idee din Fight Club, prima regulă a Maratonului este că… despre Maraton nu se vorbește. Într-adevăr, aproape sigur nu există niciun singur master plan înccuiat într-un seif din Beijing care să ccontureze Maratonul în detaliu. Maratonul este atât de cunoscut liderilor Chinei, încât nu este nevoie să i se riște dezvăluirea prin scrierea lui. Dar chinezii încep deja să vorbească mai deschis despre acest program, poate și pentru că își dau seama că ar fi prea târziu pentru America să țină pasul.

Am observat o schimbare a atitudinii chinezilor în timpul celor trei vizite efectuate în 2012, 2013 și 2014. Conform obiceiului pe care îl aveam, m-am întțlnit cu cercetători de la principalele laboratoare de idei din țară, pe care-i cunoscusem bine timp de decenii. I-am întrebat direct despre o „ordine mondială condusă de chinezi”, termen pe care doar cu câțiva ani mai devreme l-ar fi respins sau cel puțin nu ar fi îndrăznit să-l rostească cu voce tare. Și totuși, de această dată, mulți au spus în mod deschis că noua ordine (sau întinerirea) vine chiar mai repede decât era de așteptat. Când economia Statelor Unite a fost afectată de criza financiară globală din 2008, chinezii au crezut că declinul de multă vreme anticipat și iremediabil al Americii a început deja.

Mi s-a spus – de către aceiași oameni care mă asiguraseră multă vreme că interesul Chinei era acela de a ocupa un rol modest de conducere într-o lume nouă, multipolară – că Partidul Comunist își îndeplinește obiectivul său pe termen lung de a readuce China pe locul „potrivit”, care i se cuvine în lume.

De fapt, ei îmi spuneau că m-au înșelat deliberat pe mine și guvernul american. Sugerând, poate o mândrie discretă, modestă, ei dezvăluiau eșecul sistematic, cel mai semnificativ și periculos în materie de culegere și interpretare a unor informații strategice din istoria Americii. Și pentru că nu aveam nicio idee că Maratonul este în plină desfășurare, America pierde.

Impactul geopolitic al Covid-19 pentru România. Cum pot fi abordați cei doi „demoni” de la Răsărit