Odată cu dispariția lui Ion Iliescu, România se desparte de omul care i-a definit ieșirea violentă și haotică din peste patru decenii de dictatură comunistă.
Se desparte totodată de omul care i-a definit intrarea haotică și violentă în tranziția de la comunism la capitalism și de la o societate închisă și oprimiată la una deschisă și, gradual, tot mai liberă.
Nu în ultimul rând, România se desparte astfel de omul care a lăsat o amprentă de rău augur asupra celui mai mare partid din deceniile scurse de la Revoluție, PDSR/PSD, făcându-l să semene teribil de mult cu matca-i naturală, PCR. Implicit, amprenta iliesciană asupra ADN-ului pesedist a fost una de rău augur pentru evoluția țării în general.
Ion Iliescu a capturat Revoluția din 1989, a ținut prizonieră faza post-revoluționară a țării și a promovat un populism de cea mai joasă speță – sintetizat în sloganul “sărac, dar cinstit”; o fumigenă abilă, la adăpostul căreia, în anii ’90 și 2000, a înflorit un nou tip de nomenclatură rapace, până în punctul în care a făcut din România eliberată de ceaușism una dintre cele mai corupte țări de pe continent.
Perioada mai puțin gri din viața politică a răposatului ex-președinte s-a instalat abia după ce acesta din urmă a părăsit definitiv Palatul Cotroceni și centrul scenei publice.
După 2004, de la an la an, Ion Iliescu a făcut eforturi vizibile de a-și retușa imaginea de politruc agresiv în cea de bunicuț nepătat, rezervat și înțelept ca nimeni altul.
A considerat mereu că abia istoria va fi cea care îl va reabilita așa cum se cuvine, așezându-l pe piedestalul respectabil pe care l-ar merita, dar pe care contemporanii ar fi fost prea orbiți de patimă sau pur și simplu incapabili de a i-l recunoaște.
E drept, Ion Iliescu a avut un moment de maximă eleganță imediat după alegerile prezidențiale din mai 2025, când a salutat sobru și civilizat victoria salvatoare a candidatului pro-Vest.
Totuși, o biată clipă de onestitate politică și de luciditate morală nu are suficientă consistență de șterge deceniile de iliescianism în care s-a manifestat opusul celor două.
Iliescu pleacă, România rămâne. O parte din ceea ce a făcut prost ne-a părăsit în timp și cu, și fără voia lui, dar o altă parte va mai rămâne destulă vreme să ne bântuie cotidianul și perspectivele.
Un comunist pursânge, un politruc influent decenii înainte de ’89 și decenii după, Ion Iliescu nu ar fi putut fi mai bun decât a fost și nici nu va putea fi reabilitat de istorie la cota la care a visat după ce s-a retras din viața politică activă.
Înainte de Revoluție, nu a fost un comunist de bine, ci un oportunist mai bun decât concurența din nomenclatura de atunci. Ulterior, nu a devenit un democrat autentic, ci a rămas același oportunist performant, capabil să se adapteze mai bine ca toți ceilalți “foști” la noile dinamici politice și mai ales geopolitice.
Când a avut ocazia, Iliescu l-a sufocat pe Ceaușescu. Când a avut ocazia, Iliescu nu i-a lăsat pe Coposu și Rațiu să respire.
A fost cinic, a fost nemilos, a fost un animal politic prădător.
La rece privind lucrurile, Ion Iliescu a fost un personaj extraordinar, dar nu va avea niciodată statuia la care sperase în ultimii ani ai vieții sale măcar pentru faptul că nu a exprimat un lucru esențial: remușcări.
Remușcări pentru morții care, la Revoluție și ulterior, la mineriade, s-au stins prematur și fără vină. Remușcări pentru continuitatea mascată pe care i-a asigurat-o, ca președinte post-comunist, tocmai comunismului.
Și remușcări pentru… absența remușcărilor.
După o viață strâmbă și după ani la rând în care longevitatea sa a alimentat umorul negru, Ion Iliescu s-a dus, ca orice muritor de rând, în lumea celor drepți.
Lucrurile nu se vor așeza în țara asta odată ce ultima lopată de pământ va înveli copârșeul răposatului, ci abia după ce se va stinge ultima lumânare a moștenirii politico-sociale pe care a lăsat-o.
Mai e ceva până atunci…
Restanțele justiției românești: raportul calitate-preț și bunul simț
