Succesul fulminant de duminică 4 mai al extremistului George Simion nu ar fi fost posibil în condițiile unui procent decent al prezenței la vot.
În schimb, într-un moment în care mizele sunt ca niciodată mai ridicate pentru România – în joc sunt pur și simplu evoluția sa ca stat democratic și ferm angajat pe traiectoria occidentală, respectiv accesul la fonduri europene și atractivitatea pentru investiții și capital din afară – la urne au binevoit să se prezinte aproape jumătate dintre românii cu drept de vot.
Faptul că rezultatul primului tur al prezidențialelor a speriat Vestul a putut fi observat de toată lumea: bursa a trecut pe roșu, leul s-a devalorizat, ieșirile de capital au sporit, BNR face eforturi colosale pentru a ține deriva în frâu.
Iar greul, cu adevărat, încă nici nu a început, însă e doar la câteva zile distanță.
Dacă situația se va repeta și pe 18 mai, iar astfel George Simion va fi uns președinte cu programul său, cu ideile sale de politică internă și externă, cu percepția creată de activitatea sa politică, pentru români șocul economic va fi copleșitor.
Sunt convins că, indiferent de preferințele personale în materie de candidați și indiferent de optica personală în materie de mers sau nu la vot, nimeni nu își dorește să simtă pe pielea sa ceea ce ar presupune ca România să se transforme peste noapte din pilon de securitate pentru aliații europeni în element de insecuritate pentru aceștia și cu atât mai puțin nimeni nu și-ar dori să simtă la buzunar ceea ce ar presupune transformarea țării dintr-o destinație rezonabilă pentru capitalul străin în paria piețelor internaționale.
Hârtia și sloganul suportă multe, dar buzunarul este extrem de sensibil!
Pentru a nu ne confrunta cu un asemena șoc (șoc care-i va lovi cel mai sălbatic tocmai pe cei mai vulnerabili – căci realitatea obiectivă este mereu feroce de ironică), câștigătorul scrutinului din 18 mai nu trebuie în niciun caz să fie George Simion.
Dar pentru ca Nicușor Dan să câștige, va fi nevoie de mult mai mult decât ca acesta să convingă electoratul celorlalți contracandidați din primul tur.
Va fi nevoie ca Nicușor Dan să convingă ca nimeni altul înaintea sa un nucleu semnificativ de absenteiști. Iar demersul va fi de două ori dificil: o dată, pentru că va trebui să îi determine pe absenteiști să iasă din casă, apoi pentru că va trebui să îi determine să îi acorde votul.
În ciuda aparenței sisifice a acestei munci care-i revine finalistului Nicușor Dan, obiectivul nu este totuși imposibil. Este, în schimb, extrem de ambițios, iar asta e deja destul pentru a insufla din start o notă sulfuroasă de pesimism.
Însă Nicușor Dan a demonstrat că poate muta munții din loc, iar asta deopotrivă pe parcursul implicării sale în viața publică din poziția de activist civic, ca și în cursul bătăliilor politice pe care le-a dat și pe care în mare parte le-a câștigat (invariabil, în ciuda a numeroase și a enorme obstacole).
E treaba lui Nicușor Dan ce rezolvări va căuta celei mai complicate ecuații cu care se confruntă matematicianul devenit politician, după cum este și treaba partidelor care au anunțat că îl susțin să facă maximum posibil pentru a-l ajuta să rezolve complicata problemă.
În ceea ce mă privește, pot doar să le reamintesc celor care citesc aceste rânduri cât de horror au fost anii ce au urmat unui alt exercițiu electoral în care prezența la vot a fost comparabil de execrabilă.
Un exercițiu electoral desfășurat acum aproape patru ani și jumătate – alegerile parlamentare din 2020 -, un exercițiu electoral a cărui prezență la vot a alterat compoziția Parlamentului, prin accederea AUR, un exercițiu electoral a cărui prezență la vot a mutilat orizontul posibil al formulelor de guvernare în anii ce au urmat. Un exercițiu electoral a cărui execrabilă prezență la vot a produs șocuri ale căror ecouri se resimt până în zi de azi.
Pe 23 decembrie 2020, am analizat implicațiile pe termen scurt și impactul pe termen lung ale incalificabilului absenteism înregistrat la scrutinul parlamentar din 6 decembrie 2020 (peste două treimi au stat acasă).
Întrucât memoria colectivă este vitală în momente cu o încărcătură existențială, voi reproduce mai jos pasajele-cheie scrise atunci cumva încă la cald. Textul integral este disponibil AICI.
- Imperfecțiunile noii guvernări sunt în primul rând rodul imperfecțiunilor electoratului.
- În 6 decembrie, mulți dintre nemulțumiții de ieri și de azi au preferat să nu se prezinte la vot. Au fost doi beneficiari mari și lați ai unei asemenea atitudini: PSD și noua vedetă, AUR. Însă costurile nu s-au oprit pur și simplu aici. Cealaltă dimensiune a lor s-a resimțit în nevoia de cooptare la guvernare a aceluiași UDMR care, când noi stăteam în stradă, juca pe post de proptea parlamentară pentru Dragnea, Tăriceanu, ciracii și proiectele lor. Știam, de pildă, încă de pe atunci ce părere avea UDMR despre alegerea primarilor în două tururi, ca și despre dreptul penalilor de a se bucura de posturi influente în aparatul de stat, ori de a fugi la Budapesta, pentru a se bucura de umbrela protectoare a regimului Viktor Orban.
- Nu am ieșit suficient de mulți la vot, așa că UDMR este, din nou, o piesă centrală în arhitectura parlamentară și guvernamentală.
- Prezența schiloadă la votul din 6 decembrie le-au legat parțial mâinile și celorlalți poli ai noii puteri – de la președinte, la liderii USR PLUS. Nici lui Iohannis, nici lui Barna și nici lui Cioloș rezultatul alegerilor parlamentare nu le-au lăsat spații decente de manevră pentru a presa, în cursul negocierilor, pentru soluții maximaliste în cristalizarea noului cabinet și redactarea programului de guvernare.
- Statul acasă, la scrutinul parlamentar, a mutat centrul de greutate de la calitate spre cantitate, făcând prioritar obiectivul mai modest de a genera o majoritate și un guvern decât pe cel mult mai îndrăzneț, de a obține cea mai reformistă posibil majoritate și cel mai angelic guvern care putea fi imaginat.
- E omenește să ne dorim mai mult, iar asta mai ales de la cei care sunt adesea tentați să pună pe masă mai puțin, dar e lipsit de realism să convertești automat idealul în real în contextul în care, totuși, a fost risipită în mod dramatic ocazia de a și acționa concret în direcția respectivă, atunci când ea chiar a existat – pe 6 decembrie.
- Nu e un obicei pur neaoș ca politicienii să ajungă în situația de a livra mult mai mult doar atunci când simt pe pielea lor presiunea crescând de jos în sus. Se întâmplă asta de zeci de ani în democrații mult mai experimentate decât cea din România și, să nu fim ipocriți, situația e replicată 24/24 în toate domeniile de activitate.
- Nu se poate ajunge la rezultate optime cu implicare sub-optimă și rareori dai totul, non-stop, de la tine, în lipsa unei cereri pe măsură. O știe orice antreprenor, manager, profesor, pedagog.
- O știu prea bine și politicienii. Și, știu că doare, ar fi trebuit să fim conștienți de asta toți cei care am vrut schimbarea (pentru că, trebuie spus, dintre cei care vor de atâta vreme o altă Românie, nu toți s-au prezentat la vot, dar toți acuză ori își smulg părul că cei „de sus” nu fac mai mult ca ei…)
