Singura modalitate de a câștiga următoarea confruntare dintre superputeri este să înțelegi ce anume a provocat-o, scrie Foreign Policy, într-o analiză pe care o redăm pe larg.
Cum ar trebui Washingtonul să abordeze un regim autoritar care își extinde influența în străinătate și își reprimă cetățenii acasă? Aceasta este întrebarea cu care Statele Unite se confruntă astăzi în relația cu China lui Xi Jinping. Dar nu este o provocare nouă. După al Doilea Război Mondial, Statele Unite s-au confruntat cu o altă intenție autoritară a unui stat de a-și extinde frontierele, de a-și intimida vecinii, de a submina instituțiile democratice, de a-și exporta modelul autoritar și de a fura tehnologia și know-how-ul american. Rezultatul, după o perioadă de dezbatere inițială și incertitudine în politica Statelor Unite, a fost Războiul Rece: o competiție de 40 de ani a cărei miză erau puterea, influența și contururile ordinii globale.
Pe măsură ce tensiunile dintre Beijing și Washington se întăresc, există o teamă din ce în ce mai mare privind intrarea Chinei și Statelor Unite într-un nou război rece – o altă luptă întinsă pe mai multe decenii pentru a modela sistemul internațional. Există, de asemenea, o dezbatere din ce în ce mai aprinsă despre cine sau ce este responsabil pentru deteriorarea relației. Este oare ambiția crescândă și conducerea dictatorială a lui Xi Jinping? Natura guvernării comuniste în China? Calitățile tragice ale relațiilor internaționale? Comportamentul și ambițiile globale ale Americii?
Diagnostice diferite duc la prescripții medicale diferite. Dacă acțiunile americane au provocat tendința descendentă, Washingtonul ar trebui să evite de acum înainte acțiunile susceptibile să provoace ostilitatea Beijingul. Dacă Xi este de vină pentru că a pus Statele Unite și China pe un drum al dezacordurilor violente, probabil America ar trebui fie să aștepte plecarea lui de la putere, fie să se concentreze pe activarea celor din jurul lui. Alternativ, în cazul în care confruntarea este un produs secundar inevitabil al guvernului autoritar al Partidului Comunist Chinez sau al tensiunilor care apar inevitabil între marile puteri într-un sistem internațional competitiv, atunci Statele Unite ar trebui să accepte că rivalitatea este ineluctabilă și să adopte o strategie mai concentrată și coordonată de contra-presiune.
În analizarea acestor posibilități diferite, poate fi util să ne întoarcem la dezbaterile despre originile primului Război Rece. Studiile istorice privind destrămarea relațiilor americano-sovietice după cel de-al Doilea Război Mondial încearcă să răspundă la întrebări privind care parte a fost cea mai responsabilă, dacă a fost inevitabilă confruntarea dintre Moscova și Washington, rolul ideologiei și percepției și importanța liderilor individuali în declanșarea a ceea ce președintele american John F. Kennedy numea „lunga luptă crepusculară”. Aceste dezbateri oferă, de asemenea, un cadru util pentru a ne gândi la modul în care Statele Unite și China au ajuns la impasul actual și încotro ar trebui să se îndrepte Washingtonul de aici.
* * *
Între 1945 și 1947, relația americano-sovietică a trecut de la un parteneriat de război tensionat, dar productiv, la o confruntare geopolitică și ideologică profundă, care avea să dureze zeci de ani. Interpretările istorice ulterioare privind originile Războiului Rece se încadrează în patru școli distincte de gândire.
Prima interpretare, care a apărut la sfârșitul anilor ’40 și ’50, a pus responsabilitatea Războiului Rece pe seama Uniunii Sovietice. Conform acestei opinii, încercarea Moscovei de a domina zone vaste ale Europei și Asiei după cel de-al Doilea Război Mondial a fost determinată de expansionismul tradițional rus, de ideologia marxist-leninistă și de paranoia extraordinară a lui Iosif Stalin. Factorii de decizie ai Statelor Unite au fost interesați în primul rând să continue cooperarea de război cu Uniunea Sovietică și au avut probleme în a înțelege truculența Moscovei. Întoarcerea către o politică americană mai dură, în perioada 1946 – 1947, a fost pur și simplu o reacție la o serie de acțiuni sovietice din ce în ce mai agresive. Washingtonul nu ar fi putut face prea multe pentru a modera interesele lui Stalin; în cel mai bun caz, factorii de decizie ai Statelor Unite ar fi trebuit să răspundă mai repede și mai ferm provocării sovietice.
Începând de la sfârșitul anilor ’50 și cu o influență din ce în ce mai mare după deziluzia națională cauzată de războiul din Vietnam, așa-numiții savanți revizioniști au contestat această interpretare. Au insistat că Washingtonul, nu Moscova, a fost partea vinovată. SUA, credeau revizionistii din Statele Unite, a fost mult timp o putere inerent expansionistă, înclinată să-și extindă raza de acțiune economică, să promoveze sistemul său de capitalism de piață și să-și răspândească valorile în întreaga lume. Acest etos a pus în pericol dorința rezonabilă a lui Stalin de a avea o zonă de interes privilegiat în Europa de Est; a obligat Moscova să aleagă între nesiguranță și confruntare. După cum scria William Appleman Williams, decanul revizionistilor, „A fost decizia Statelor Unite să folosească noua și minunata sa putere, în conformitate cu tradiționala Politică a Ușilor Deschise, care a cristalizat Războiul Rece”. Conform acestei interpretări a evenimentelor, politica Statelor Unite nu a acordat concesii preocupărilor sovietice sau intereselor Moscovei și nu a fost deloc surprinzător faptul că Kremlinul a ales confruntarea.
Există o dezbatere din ce în ce mai aprinsă despre cine sau ce este responsabil pentru deteriorarea relației.
O a treia explicație a combinat elemente din primele două interpretări. Scriind după ce reacțiile înflăcărate stârnite de Vietnam se estompaseră, istoricii post-revizioniști au recunoscut că Statele Unite comiseseră erori. Dar ei vedeau Războiul Rece mai ales ca pe o inevitabilitate tragică. După cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au trezit că sunt cele mai puternice țări din lume, cu vaste viduri de putere între ele. Fie și doar această situație ar fi produs concurență; sistemele politice divergente, experiențele istorice și conceptele privind modul cel mai bun de a produce securitate au declanșat Războiul Rece.
Odată cu deschiderea scurtă a arhivelor sovietice după Războiul Rece, a apărut o a patra interpretare. Istorici eminenți precum John Lewis Gaddis și-au revizuit interpretările anterioare, plasând o mai mare vinovăție asupra sovieticilor, în general, și a lui Stalin în special. Bazându-se pe surse care anterior nu fuseseră disponibile, Gaddis a scris că „obiectivele post-război ale lui Stalin erau securitatea pentru el însuși, regimul său, țara sa și ideologia sa, exact în această ordine”. Nu a existat posibilitatea unei cooperări de durată cu un lider atât de nemilos, agresiv și neîncrezător. Suspiciunile de neînlăturat ale lui Stalin, credința sa în slăbiciunea occidentală și disponibilitatea sa de a sonda granițele exterioare ale influenței Statelor Unite au făcut ca alianța de război să se prăbușească. Această interpretare a fost numită „neo-ortodoxie”, deoarece noile surse au dus la o concluzie veche: că Occidentul avea dreptate, atât din considerente morale, cât și din prudență, să se opună.
* * *
Aceste interpretări diferite ale originilor Războiului Rece reflectă întrebări cheie și controverse în relațiile contemporane dintre SUA și China. Declinul relațiilor este din vina Washingtonului sau a Beijingului? Există ceva în natura Partidului Comunist Chinez sau a lui Xi Jinping care îl conduce către confruntare? Sau este vina caracterului anarhic și competitiv al sistemului internațional?
O școală de gândire, paralela contemporană a revizionismului Războiului Rece, pare în mod deosebit deficitară. Da, Statele Unite au menținut multă vreme o prezență militară semnificativă în Asia-Pacific și au întreprins alte acțiuni – sprijinirea drepturilor omului în China, de exemplu – care cu siguranță au determinat ostilitatea unui regim chinez nesigur și ambițios. Dar Statele Unite au făcut simultan mai mult decât oricare altă țară pentru a permite ascensiunea remarcabilă a Chinei, deschizând calea Beijingului în Organizația Mondială a Comerțului, deschizându-și piețele pentru mărfurile chinezești, permițând transferul tehnologiilor civile avansate și încurajând Beijingul să se angajeze mai mult și devină mai influent atât în diplomația regională, cât și în cea globală. Este dificil să se pretindă că Statele Unite „sunt înclinate să pună bețe în roate Chinei”, a declarat în 2010, secretarul de stat de atunci, Hillary Clinton, având în vedere că „China a cunoscut o creștere și o dezvoltare impresionante” de la restabilirea relațiilor cu Statele Unite.
Mai mult decât atât, este greu de încadrat o interpretare revizionistă a afacerilor SUA-China în cronologia unei relații bilaterale în declin. Majoritatea observatorilor sunt de acord că ceea ce unii numesc „noua asertivitate” a Beijingului a început să apară în fapt în 2008 și 2009. Aceasta a fost în mijlocul crizei financiare globale, într-un moment în care noua administrație Obama sublinia nevoia de a liniști Beijingul, vorbind despre apariția unei lumi multipolare și chiar făcând aluzie la posibilitatea creării unui „G-2” pentru gestionarea afacerilor globale. După cum a scris politologul Andrew Scobell, rezultatul a fost că percepția slăbiciunii și reconcilierii americane – iar nu percepția ostilității crescute – este cea care a constituit motivul creșterii presiunii chineze în Marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est și în alte zone.
O a doua școală de gândire – cea care localizează sursele antagonismului în personalitatea și politicile lui Xi, la fel cum istoricii neo-ortodocși au dat vina în mare măsură pe Stalin – are mai multe de spus în acest sens, dar este și mai puțin convingătoare. Neîndoielnic, China a devenit mai ambițioasă, mai agresivă și autoritară sub conducerea lui Xi. În țară, a luat măsuri foarte dure împotriva dizidenților, a consolidat controalele politice, a transformat China într-un stat polițienesc din ce în ce mai tehnologizat și a înlocuit conducerea colectivă cu o conducere dictatorială. În Asia, Xi a intensificat folosirea de către China a coerciției militare, ascendenței economice, presiunii diplomatice și operațiunilor de influență pentru a spori autoritatea Beijingului și a restricționa variantele puterilor regionale. Forțele militare și paramilitare au hărțuit, contestat și au încălcat suveranitatea unor țări precum Japonia și India; Beijingul avansează simultan proiecte geoeconomice, cum ar fi Inițiativa Belt and Road, Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură și Parteneriatul Economic Regional Integral (Regional Comprehensive Economic Partnership), conceput pentru a aduce regiunea pe orbita sa.
În străinătate, Xi a poziționat China pentru o contestare globală a influenței Statelor Unite. Sub conducerea sa, Beijingul și-a extins amprenta militară globală; a folosit inițiativa Belt and Road pentru a proiecta puterea economică tot mai departe de periferia Chinei. Inițiativa „Made in China 2025” a lui Xi este o indicație a ambiției de a smulge primatul economic de la Statele Unite prin preluarea elementelor esențiale de inovație tehnologică; regimul său a mai declarat că Beijingul va acționa acum ca o alternativă ideologică pentru Washington și a extins eforturile pentru a sprijini regimurile autoritare și a submina democrația de peste hotare. Niciun observator serios nu poate contesta faptul că, sub conducerea lui Xi Jinping, comportamentul Chinei s-a schimbat în moduri care nu prevestesc nimic bun.
Cu toate acestea, problema acestei interpretări ar fi că nu este clar dacă Xi este cauza sau efectul schimbărilor în politicile interne și externe chineze. La urma urmei, a preluat puterea în 2012; întorsătura către o mai puternică rivalitate cu Statele Unite a avut loc mai devreme, sub Hu Jintao. Promulgarea liniei cu nouă puncte în Marea Chinei de Sud, presiunea intensificată împotriva Japoniei în Marea Chinei de Est și alte fațete ale asertivității chineze sunt toate anterioare lui Xi, chiar dacă s-au intensificat și s-au accelerat sub conducerea lui. Toate acestea ridică întrebarea dacă el este într-adevăr atât de remarcabil – sau dacă puterea crescândă a Chinei și alte schimbări mai profunde ar fi produs pe cineva ca Xi chiar dacă Xi însuși nu ar fi apărut.
O a treia școală de gândire – care corespunde post-revizionismului din Războiul Rece – este că dinamica schimbătoare a puterii și natura afacerilor internaționale au condus Statele Unite și China la rivalitate. În mod clar, există o mulțime de dovezi în sprijinul acestei interpretări. Ascensiunea Chinei în ultimele trei decenii nu se compare cu nimic din istoria modernă. PIB-ul său constant în dolari a crescut de la 1,9 trilioane de dolari la 8,3 trilioane de dolari între 1998 și 2014. Cheltuielile militare chineze au crescut de la 2,2 % la 12,2% din totalul mondial între 1994 și 2015. Beijingul a dobândit capacități militare din ce în ce mai avansate; și-a dezvoltat mijloacele economice pentru a influența țările din sud-estul Asiei până în Europa de Est și nu numai.
Creșterea puterii chineze – în special a puterii militare chineze – a fost determinată inițial, în parte, de îngrijorarea că Statele Unite ar putea face din Beijing principalul său adversar odată cu sfârșitul războiului rece. Aceste temeri au fost cristalizate în perioada Crizei Strâmtorii Taiwanului din 1995 până în 1996, când Washingtonul a răspuns la încercările chinezilor de a intimida Taiwanul, prin dislocarea a două formațiuni militare cu portavioane (CSGs) în apele din apropiere. Punctele forte din ce în ce mai numeroase ale Chinei, la rândul lor, au intensificat dramatic impulsul spre rivalitate. Puterea crescândă a Beijingului a făcut ca Pacificul să pară mai mic, întrucât influența chineză se ciocnește cu pozițiile stabilite de mult timp ale Americii în regiune. A făcut aranjamente care au fost iritante, dar tolerabile în trecut – persistența alianțelor americane care înconjurau periferia maritimă a Chinei, dominația globală a valorilor liberale – dar par mai puțin tolerabile acum, când Beijingul este în măsură să conteste aceste aranjamente. A încurajat creșterea încrederii chineze pe scena globală, iar pentru Hu și Xi a devenit din ce în ce mai greu să-și ascundă puterea și să aștepte să vadă cum evoluează lucrurile. La rândul lor, toate acestea au impus în cele din urmă politici mai puternice ale SUA ca răspuns, fie sub forma Strategiei celei de-a treia compensări (Third OffsetStrategy), menite să contracareze capacitățile chineze anti-acces și de interdicție în zonă, fie tarifele administrației Trump menite să submineze puterea economică a Beijingului.
Susținătorii abordării post-revizioniste au contribuit la dezbaterea despre originile Războiului Rece, subliniind că era pur și simplu greu de imaginat că SUA și Uniunea Sovietică – două țări puternice, ambițioase, cu interese și viziuni de securitate divergente – s-ar fi putut înțelege la nesfârșit după Al Doilea Război Mondial. Ceva similar ar putea fi spus despre relațiile SUA-China de azi.
Cu toate acestea, unul dintre motivele principale pentru care viziunile SUA și China despre securitate diferă este faptul că China nu este chiar orice adversar – este un adversar cu un sistem politic autocratic, unipartid. Acest fapt – care se bazează pe un element cheie al explicației ortodoxe inițiale a Războiului Rece – se potrivește, de asemenea, mult în contextul actual.
Americanii cred de mult că regimurile autoritare sunt în mod inerent agresive și greu de abordat. Există motive suficiente pentru a crede că acest lucru este valabil în cazul Chinei. Pur și simplu este imposibil pentru conducătorii de la Beijing să se simtă pe deplin în siguranță într-un sistem dominat de valori liberale și o superputere liberală, deoarece se tem că acest sistem le va submina propria autoritate acasă.
În mod similar, natura autocratică a Partidului Comunist asigură faptul că oficialii chinezi vor fi în permanență tentați să canalizeze nemulțumirea internă spre exterior, să fabrice legitimitatea urmărind o politică externă naționalistă și să plaseze antagonismul cu lumea democratică în centrul convingerilor sale – așa cum guvernul chinez a procedat din ce în ce mai mult în ultimele trei decenii, după ce îndepărtarea de economia socialistă și represiunea din Piața Tiananmen au subminat alți piloni ideologici anteriori ai guvernării partidului. În cele din urmă, natura sistemului chinez înseamnă că liderii chinezi văd subversiunea și nemulțumirea Statelor Unite chiar și acolo unde nu există o astfel de intenție – așa cum a demonstrat răspunsul lor indignat la povestea din New York Times din 2012 despre corupția din rândurile elitei conducătoare a Chinei. Atâta timp cât Statele Unite și aliații săi au instituții precum o presă liberă interesată să investigheze corupția, atâta timp cât Statele Unite susțin concepte precum democrația și drepturile omului și atâta timp cât Statele Unite își mențin alianțele în Asia, liderii Chinei se vor simți amenințați.
Pe scurt, Xi Jinping poate superviza schimbările esențiale ale comportamentului chinez și, fără îndoială, conducătorilor de la Beijing nu le plac multe acțiuni americane din regiune și nu numai. Dar antagonismul sino-american este mai puțin rezultatul acestor factori, ci mai degrabă produsul dinamicii schimbătoare a puterii și a naturii înrădăcinate a regimului.
* * *
Există mai multe implicații pentru politica SUA față de China. În primul rând, sunt puține lucruri pe care Statele Unite le pot face în mod realist pentru a calma sau a liniști liderii chinezi. Dacă Washingtonul nu retrage forțele militare americane în Hawaii și nu își abandonează aliații din Pacific și dacă nu încetează să pledeze în străinătate în numele valorilor democratice și al drepturilor omului, conducerea chineză va rămâne convinsă că obiectivul principal al Americii este de a-i stăvili ascensiunea și de a-i submina stabilitatea. Această convingere nu este în întregime greșită, dar este exagerată – și este determinată și de alte acțiuni decât cele întreprinse de guvernul SUA. Atâta timp cât societatea americană promovează instituții deschise, transparente și democratice, Statele Unite vor apărea întotdeauna ca o amenințare ideologică și chiar existențială pentru liderii Partidului Comunist. Și atâta timp cât sistemul internațional rămâne fundamental competitiv, schimbările în echilibrul relativ de putere vor produce tipul de fricțiuni pe care le vedem astăzi. Măsurile de consolidare a încrederii își au locul în relațiile sino-americane, dar Washingtonul nu îi va convinge pe liderii Beijingului că prezența sa este stabilizatoare și intențiile sale sunt benigne.
În al doilea rând, dacă Statele Unite continua să refuze să cedeze Beijingul o sferă de influență în Asia-Pacific, trebuie să-și consolideze sistemul de apărare regional, întărind arhitectura regională de securitate, precum și propriile capacități suverane. În ultimii câțiva ani s-a observat explozia de noi aranjamente de securitate bilaterale, trilaterale și, ocazional, cvadrilaterale, între Washington și partenerii săi regionali, precum și eforturi de modernizare a alianțelor bilaterale ale Americii. Aceștia sunt într-adevăr pași pozitivi, dar până acum nu au modificat în mod semnificativ acțiunile chineze în Marea Chinei de Sud și mai departe peste hotare și nici nu au inversat schimbările nefavorabile în echilibrul regional de putere. În timpul Războiului Rece, abia după ce Washingtonul și-a demonstrat disponibilitatea de a menține status quo-ul în Berlinul de Vest – și în Europa de Vest mai pe larg – situația s-a stabilizat într-un blocaj, deși unul periculos și dificil. Diferențele dintre Europa de la sfârșitul anilor 40 și regiunea Indo-Pacific de astăzi sunt vaste, dar analogia reprezintă un punct cheie pentru factorii de decizie din zilele noastre: aranjamentele puternice de securitate, susținute de forța militară formidabilă a SUA, ar putea întări sentimentele de antagonism și suspiciune, dar acestea sunt indispensabil păstrării păcii.
În al treilea rând, oficialii americani trebuie să înțeleagă că concurența este atât geopolitică cât și ideologică. China lui Xi Jinping nu este Uniunea Sovietică a lui Joseph Stalin. Dar s-a lucrat asiduu pentru a submina democrația și a întări autocrația peste hotare, din sinceritate ideologică, precum și din credința adânc înrădăcinată că Beijingul va fi mai sigur într-o lume în care iliberalismul a înlăturat liberalismul. Statele Unite și aliații săi trebuie să recunoască faptul că concurența cu un stat din ce în ce mai autoritar, represiv și tehnologizat este, prin natura sa, una care are elemente ideologice ce conduc aceste tendințe.
Este ceva de care factorii de decizie nu ar trebui să se ferească. Astăzi, una dintre cele mai pronunțate tendințe în afacerile internaționale este ascensiunea simultană a statelor autoritare și retragerea democrațiilor. Față în față cu aceasta provocare, factorii de decizie occidentali trebuie să devină mai fermi în apărarea democrației pe plan intern și în promovarea valorilor democratice mai puternic intr-o Asie contestată din punct de vedere ideologic. În timpul Războiului Rece, eforturile Statelor Unite de consolidare a elementelor non-comuniste în cadrul blocului sovietic s-au încheiat adesea cu frustrare, cel puțin pe termen scurt. Dar pe termen lung, ei au dat speranță celor care se străduiau pentru un viitor mai liber în spatele Cortinei de Fier a Moscovei. Între timp, eforturile din ce în ce mai ferme pentru promovarea democrației în regiuni din întreaga lume în anii ’70 -’80 au făcut ca climatul ideologic global să fie mai puțin prietenos cu un regim comunist represiv.
O lecție similară are loc astăzi. Sprijinirea drepturilor omului și a democrației în Asia-Pacific și la nivel mondial are o semnificație morală și strategică, deoarece acesta este cel mai bun mod de a ne asigura că climatul ideologic internațional rămâne în concordanță cu influența americană și valorile americane. De asemenea, sublinierea abuzurilor din ce în ce mai oribile ale Beijingului asupra propriei populații – și anume, încarcerarea, tortura și reeducarea forțată a musulmanilor din Xinjiang – și susținerea publică a susținătorilor drepturilor omului și reformei politice din China ar trebui să fie o parte cheie a oricărui strategii SUA de câștigarea a unei competiții care este despre valori la fel de mult cât este despre putere.
În cele din urmă, construirea unui răspuns adecvat către China se poate facee doar cu sprijin popular susținut. În Washington este obișnuit să vorbim despre abordări „ale întregului guvern”. Aici este nevoie de ceva mai amplu – o abordare a „întregii societăți”.
Răspunsul Statelor Unite către Moscova la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 arată că acest lucru este cu adevărat posibil. Obișnuiți să se gândească la soldații sovietici ca la niște aliați și epuizați de eforturile lor eroice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii erau departe de a-și dori să poarte un război rece susținut împotriva Uniunii Sovietice. Dar agresiunea sovietică, apelurile la asistență din partea partenerilor democratici și o conducere politică susținută au convins publicul american că aceasta era o luptă necesară. Statele Unite au construit un consens dominant asupra Războiului Rece, bazat pe teama de amenințarea sovietică – și, de asemenea, pe speranța că, rezolvând această amenințare, America ar putea construi o comunitate mondială liberă și înfloritoare.
Obținerea aceluiași tip de sprijin astăzi va necesita ca oficialii din SUA să fie realiști cu privire la natura provocării și să precizeze clar ce anume va fi necesar. De asemenea, va fi nevoie să se precizeze modul în care abordarea provocării chineze va fi esențială pentru păstrarea lumii relativ stabile, deschise și democratice care s-a instaurat în ultimele șapte decenii. Iar aceasta, la rândul său, va necesita un nivel de conducere politică sobră, dar hotărâtă, care până acum nu a existat în administrația actuală. Mărimea și anvergura Chinei înseamnă că problemele pe care le prezintă nu vor dispărea în curând. Ca și în timpul Războiului Rece, Statele Unite vor avea nevoie de o strategie la fel de amplă și de durată ca amenințarea pe care este menită să o contracareze.
