Retragerea din Organizația Mondială a Sănătății după cea mai mare pandemie din memoria recentă și distrugerea comerțului global au fost gesturi nechibzuite. Subminarea Departamentului Educației și a Agenției Federale pentru Managementul Situațiilor de Urgență este imprudentă. Blocarea USAID a fost crudă. Dar, când vine vorba de acțiuni împotriva intereselor Americii, amenințările președintelui Trump de a părăsi NATO sunt cele mai grave.
Amenințările lui Trump l-au determinat pe secretarul general al NATO, Mark Rutte, să se deplaseze de urgență la Washington în această săptămână. Rutte a descris întâlnirea cu ușile închise de la Casa Albă, de miercuri, drept „directă”, iar alianța rămâne în mod clar în criză, în timp ce Trump își exprimă nemulțumirea față de refuzul europenilor de a se alătura războiului împotriva Iranului, aflat acum în pauză.
Există relatări potrivit cărora Trump dorește să retragă trupele americane din unele țări NATO (Spania, cu guvernul său de stânga, ar putea fi supusă unei atenții speciale) — ceea ce, în teorie, este dreptul său, chiar dacă părăsirea alianței nu este atât de simplă pe cât ar putea crede.
Trump și consilierii săi cred clar că alianța a fost testată în acest război și a eșuat. Nu este o idee absurdă, având în vedere că Iranul a blocat Strâmtoarea Ormuz, afectând economia întregii lumi. Membrii NATO consideră însă că nu au fost consultați și că nu aveau obligația de a urma linia Americii. Dar Trump este iritat de NATO de ani buni, cu mult înainte de războiul cu Iranul, iar în ianuarie a amenințat chiar că va invada Groenlanda, ceea ce ar fi însemnat un război împotriva Danemarcei, stat membru.
Așadar, nu este deloc o sarcină ușoară pentru Rutte să împiedice deteriorarea și mai accentuată a situației. Din fericire, fostul prim-ministru olandez, care a acceptat odată să-l numească pe Trump „tati”, este considerat un expert în gestionarea unui președinte atât de inflamabil.
Antipatia lui Trump față de alianță este o nebunie. El pune în mod deschis sub semnul întrebării alianța care face posibilă proiecția puterii americane în sensul cel mai larg — mult dincolo de Iran — ceea ce denotă o ignoranță strategică colosală.
Să începem cu elementele de bază — ce este NATO și unde greșește Trump — și să ajungem până la costul dureros al poziției sale uluitor de nechibzuite. NATO nu este organizația caritabilă pe care Trump i-a convins pe cei mai creduli dintre cetățeni că ar fi. Dimpotrivă, NATO este o afacere excelentă pentru Statele Unite. Pentru o fracțiune infimă din bugetul său de apărare, America obține ceva ce niciun rival nu poate reproduce: o rețea de baze, parteneri, schimb de informații și interoperabilitate în întreaga Europă — cel mai capabil ansamblu de democrații din punct de vedere economic și militar de pe glob.
Statele Unite obțin poziționare avansată, profunzime logistică și aliați care le amplifică puterea. De aceea NATO a rezistat mai bine de șapte decenii. Este una dintre cele mai reușite investiții strategice din istoria modernă — un sistem conceput pentru a preveni războaiele între mari puteri, a descuraja adversarii și a extinde influența americană fără cuceriri directe.
Aceasta este infrastructura leadershipului global — ecoul unei epoci în care ne doream acest rol și credeam că poate face bine pentru omenire, nu doar pentru capacitatea Americii de a-și însuși resurse.
Afirmația repetată adesea că Statele Unite „plătesc pentru NATO” este pur și simplu falsă. Washingtonul contribuie cu aproximativ 16% la bugetul comun al NATO — ceea ce reprezintă mai puțin de 0,1% din cheltuielile de apărare ale Americii. Ceea ce cheltuiește mai larg pentru armată reflectă statutul său de superputere globală (și, de fapt, al unei țări care, chiar înainte de Al Doilea Război Mondial, căuta să domine Americile).
Când Trump vorbește despre „costul” NATO, recurge la un artificiu simplu. El indică aproximativ 1,2 trilioane de dolari cheltuiți de țările NATO pentru armatele lor și tratează această sumă ca și cum ar fi plătită direct către NATO — ca și cum Statele Unite, care reprezintă într-adevăr cam două treimi din această sumă, ar achita o factură uriașă a alianței. Nu este cazul.
Bugetul comun real al NATO — singurii bani ce reprezintp contribuție colectivă la alianță — este de aproximativ 4 miliarde de dolari pe an. Cifra mult mai mare reprezintă ceea ce fiecare țară cheltuiește pentru propria armată, sub propriul comandament și pentru propriile scopuri. Statele Unite ar cheltui marea majoritate din bugetul său de apărare de peste 800 de miliarde de dolari chiar dacă NATO nu ar exista, pentru că sunt o superputere globală. NATO doar ajută la organizarea și amplificarea acestor resurse.
Între timp, companiile americane din domeniul apărării depind în mare măsură de achizițiile europene și de producția comună legată de modernizarea NATO, ceea ce consolidează industria de apărare a SUA. Importurile de armament ale Europei au crescut puternic în perioada 2020–2024, peste jumătate provenind din Statele Unite, iar cota globală de export a SUA a ajuns la 43%.
În sens mai larg, comerțul transatlantic a atins 2 trilioane de dolari în 2024, devenind cea mai mare și mai integrată relație economică din lume, susținând locuri de muncă și piețe americane. Europa — ale cărei state formează majoritatea NATO — este, în general, cea mai mare sursă de investiții în economia americană, investițiile transatlantice depășind 5 trilioane de dolari și susținând peste 16 milioane de locuri de muncă de ambele părți ale Atlanticului.
Poziția periculoasă a lui Trump a fost de a denigra aliații, părând să încurajeze Rusia să-i atace pe membrii care nu ating țintele de cheltuieli și, acum, sugerând deschis retragerea din alianță.
Confruntarea actuală cu Iranul nu expune slăbiciunea NATO, așa cum sugerează Trump, ci mai degrabă neînțelegerea sa fundamentală a ceea ce este NATO. Alianța nu este o coaliție pentru războaie din alegere, ci un pact defensiv al cărui Articol 5 prevede că un atac împotriva unuia este considerat un atac împotriva tuturor. Statele Unite nu au fost atacate, ci au inițiat acțiunea militară — iar aliații nu au mai multă obligație să se alăture unei astfel de campanii decât ar avea America să se alăture unui război început de România. Mi-ar fi plăcut ca statele europene să participe — dar este clar că Trump le-a insultat și minimalizat timp de peste un an și nu le-a consultat înainte de atacul din 28 februarie.
Trump afirmă acum pe rețelele sociale că alianța este un „tigru de hârtie” — și i-a spus unui intervievator că „Putin știe asta”. Ei bine, dacă Putin crede asta despre NATO, este și pentru că Trump a numit alianța „obsoletă” — și, timp de săptămâni confuze, în ianuarie, nu a exclus utilizarea forței împotriva unui membru al alianței, Danemarca, în dorința sa de a prelua Groenlanda. Europenii, din câte știu eu, participând la numeroase conferințe dedicate NATO anul acesta, sunt furioși și se întreabă dacă mai pot avea încredere în Statele Unite.
America avea odinioară un capital uriaș de bunăvoință la nivel global. Îl mai are în Israel și în anumite părți ale Golfului — dar chiar și acolo, mai puțin în rândul celor care înțeleg cât de puțin serios este Trump. În rândul celorlalți aliați, această bunăvoință a fost irosită. A ignora acest lucru înseamnă a sugera că bunăvoința nu contează.
Probabil că Trump chiar crede asta. În viziunea sa, alianțele nu sunt angajamente durabile, ci aranjamente temporare, subordonate puterii brute. Totul este negociabil, iar valorile contează puțin.
Dar nu așa funcționează NATO — și tocmai opusul consituie motivul pentru care există. Alianța a fost construită pentru a înlocui „legea junglei” cu un sistem de apărare mutuală între democrații. A reușit. Timp de peste 70 de ani, a contribuit la prevenirea războaielor majore în Europa, la descurajarea expansiunii autoritare și la consolidarea unui sistem mai larg de stabilitate și prosperitate.
Desființarea ei — sau chiar tratarea ei ca fiind dispensabilă — nu face America mai puternică. Accelerează tranziția către o lume mai haotică, în care puterea este exercitată fără constrângeri, alianțele sunt efemere și fiecare este pe cont propriu.
Din fericire, există și o realitate practică pe care Trump pare să o ignore. Ieșirea din NATO nu este ceva ce un președinte poate decide pur și simplu dintr-un impuls. Tratatul permite retragerea cu un preaviz de un an. Dar în Statele Unite, Congresul a acționat pentru a limita capacitatea unui președinte de a ieși fără aprobarea legislativă. Orice încercare unilaterală ar declanșa probabil un conflict constituțional. În plus, NATO este un sistem integrat de baze, structuri de comandă și planificare comună care ar necesita ani pentru a fi desființat. Un succesor mai înțelept — aproape orice succesor imaginabil — ar anula un plan atât de absurd.
Indiferent de ce va face Trump, restul alianței va încerca probabil să evite escaladarea, așteptând ca acest „coșmar” să se încheie. De asemenea, europenii fac deja pași pentru a-și reduce dependența de Statele Unite. Cheltuielile lor de apărare au crescut considerabil în ultimii ani. Au preluat și sarcina de a sprijini Ucraina, înlocuind ajutorul retras de Trump, care practic îl susține pe Putin în acest război.
Chiar și după plecarea lui Trump, această trădare — faptul că a fost posibilă și că americanii nu au reacționat masiv — va fi greu de șters.
Trump poate slăbi NATO, fără îndoială, și deja a făcut-o prin comportamentul său. Acest lucru face războiul împotriva Americii mai probabil. Slăbește America. Nu va economisi bani și îi face pe ceilalți să creadă că America și-a pierdut rațiunea.
Cât despre Putin – de la momentul în care Stalin a primit practic Europa de Est, după al Doilea Război Mondial, niciun lider de la Moscova nu a primit un cadou mai mare. Iar Xi Jinping probabil privește cu satisfacție, din China. Această criză sordidă și absurdă seamănă cu o conspirație a Casei Albe împotriva Statelor Unite.
