„Anul 2022 va aduce două evenimente diplomatice majore pentru comunitatea transatlantică. În primul rând, în martie, Uniunea Europeană va adopta Busola Strategică, un document menit să stabilească o viziune comună asupra securității și apărării UE și să definească astfel, oricât de vag, noțiunea de „autonomie strategică” a Europei. Apoi, la Summit-ul de la Madrid, din iunie, NATO va adopta noul său Concept Strategic, care prezintă strategia alianței, subliniind scopul și sarcinile sale fundamentale de securitate și identificând provocările și oportunitățile cu care se confruntă în mediul de securitate în schimbare. Și, la fel ca în cazul tuturor acestor documente, ele servesc și unui scop politic, prin faptul că semnalează lumii modul în care UE și NATO văd apărarea, securitatea și legăturile transatlantice. Dar dezbaterea care a condus la semnarea documentelor este mai importantă decât formularea finală”, scrie Antonia Colibășanu, Chief Operating Officer la Geopolitical Futures.
<< Întrebările ridicate și discuțiile privind răspunsurile lor zugrăvesc o nouă realitate europeană care se conturează, una care ar putea face loc unui bilateralism sporit sau unei coordonări regionale strânse, în cadrul NATO și între statele membre, specifice pe probleme strategice de bază.
Trecutul
Sfârșitul Războiului Rece a oferit NATO și UE o oportunitate unică de a se extinde spre est. Costurile pentru a face acest lucru au fost minime, beneficiile globalizării au fost multe, iar absența unui competitor regional a făcut demersul relativ sigur. Dar pe măsură ce Rusia și China au devenit puteri regionale și pe măsură ce criza economică din 2008 a expus punctele slabe ale globalizării, UE și NATO au trebuit să se adapteze la noile realități globale.
UE a răspuns restructurându-se cât a putut de bine, un proces complicat de lupta pentru menținerea consensului între membri care nu împărtășesc multe interese. NATO, o organizație militară dominată de o putere non-europeană, s-a adaptat prin dezvoltarea unor funcții politice care asigură colaborarea și coordonarea statelor membre și, din 2008, un accent practic pe construirea flancului său estic și a liniei de izolare dintre Marea Baltică și Marea Neagră.
În acea perioadă, definiția „apărării și securității” a devenit foarte diferită pentru Europa de Est și de Vest. O Rusia renăscută a fost o chestiune de securitate națională pentru statele membre din estul UE, așa că ele au cheltuit mai mult pentru a-și spori capacitățile militare în NATO. Statele membre din vestul UE s-au luptat cu probleme economice și cu fluxurile de migrație din Africa și Orientul Mijlociu, lucruri pentru care NATO nu poate face prea multe. Între timp, realitatea în care China a devenit o putere regională în Asia a sporit îngrijorările SUA cu privire la Pacific. Acest lucru, la rândul său, a făcut ca Washingtonul să ceară europenilor să-și îmbunătățească jocul în NATO și să-și asigure propria securitate. Întrucât Regatul Unit post-Brexit încearcă să-și reînnoiască legăturile cu Commonwealth-ul și devine tot mai interesat de Pacific, UE (în special membrii săi occidentali) pare să-și fi dat seama că securitatea este o prioritate internă și urgentă pentru dezvoltarea sa.
Franța a propus ca UE să dezvolte o poziție comună în ceea ce privește securitatea și apărarea. Franța va deține președinția rotativă a UE în primele șase luni ale anului 2022, iar președintele Emmanuel Macron a anunțat, pe 9 decembrie, că printre prioritățile franceze pentru lunile următoare se numără creșterea capacității UE de a-și apăra granițele. Totodată, președintele Comisiei Europene a anunțat o conferință privind apărarea, înaintea semnării Busolei Strategice, din martie. În repetate rânduri, termenul „autonomie strategică” a apărut ca soluție pentru construirea securității și apărării UE. Așteptați-vă să facă același lucru în lunile următoare.
Prezentul
Este un concept important pentru că, așa cum am spus mai devreme, statele membre cunosc amenințări diferite. Unele amenințări se schimbă – într-adevăr, multe au suferit de fragilitatea și incertitudinea economiei globale post-2008 – dar altele nu. Altele sunt mai adecvat atenuate de o instituție, mai degrabă decât de alta. De exemplu, natura amenințărilor împotriva Europei de Est și, prin extensie, împotriva SUA, implică o influență în creștere a Rusiei, inclusiv o acumulare militară, în est. Soluția pentru o astfel de amenințare se referă la apărare și descurajare și, prin urmare, intră în competența NATO mai degrabă decât în cea a UE. Europenii de Vest și de Sud se confruntă cu probleme de securitate socio-economică, ceva care cade sub umbrela UE și solicită Bruxelles-ului să ofere o soluție.
Deloc surprinzător, dezbaterea asupra Conceptului strategic și a sensului autonomiei strategice va fi o funcție a intereselor divergente ale membrilor. Iar rezoluția este chiar mai complexă decât pare la prima vedere. În primul rând, mediul de securitate al Europei se deteriorează, în parte, datorită problemelor socio-economice, inclusiv a migrației, cauzate de pandemia de COVID-19. Aceste probleme vor afecta diferite țări ale UE în mod diferit – ceea ce înseamnă că procesul de negocieri între vest și est și nord și sud trebuie să asigure un echilibru între interesele tuturor statelor membre.
Apoi există SUA, care au de departe cea mai puternică armată dintre toți membrii NATO. Există o presiune din ce în ce mai mare în Statele Unite pentru ca Washingtonul să rezolve unele probleme proprii. Europenii trebuie să se asigure că SUA își pot menține garanția de securitate pentru Europa dincolo de flancul estic, unde Washingtonul are un interes strategic în a reduce influența Rusiei. Promiterea creșterii cheltuielilor pentru apărare, așa cum au făcut mulți membri, este o modalitate bună de a menține SUA angajate, dar asta funcționează doar pentru un timp. Astfel, Europa este sub presiune să cheltuiască bani reali pe măsuri reale de apărare, într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic.
În al treilea rând, toată lumea din NATO și din Europa are interese diferite în Indo-Pacific. Franța, de exemplu, s-a plâns în mod deschis de faptul că Regatul Unit lucrează împotriva intereselor sale în Pacific, admitând în același timp că UE ar trebui să colaboreze cu Regatul Unit în toate chestiunile legate de migrație. Regatul Unit a susținut și chiar a contribuit la construirea flancului estic. Mai mult, relațiile Europei cu China modelează politica în Indo-Pacific și, deși majoritatea statelor din Europa de Est sunt alături de SUA, nu toate sunt.
În cele din urmă – și poate cel mai important – este semantica, pentru că odată cu semantica vin și interpretările politice. Există distincții importante între sensurile din franceză și engleză ale cuvântului „autonomie”, care au creat deja tensiuni și neînțelegeri. Anglofilii – cei care preferă engleza ca limbă de alegere (grup în care se numără și est-europenii) – înțeleg autonomia ca fiind „independență” în sensul egalității față de ceilalți jucători, în timp ce francofilii înțeleg că asta înseamnă „autoritate” sau „descentralizare”, în sensul autoguvernării în chestiunea apărării. Într-adevăr, construirea unei „Armate Europene” sau a unei apărări europene „suverane”, care să fie complet independentă și egală cu SUA, rămâne imposibilă pentru mulți ani de acum înainte. Autonomia, în sensul francofil de construire a unui rol european mai puternic în cadrul alianței atlantice, poate fi văzută ca o metaforă pentru o responsabilitate europeană sporită. Acest lucru ar fi deosebit de util dacă europenii ar avea ambiția, așa cum au sugerat prin discursurile și lucrările recente, să acționeze ca prim-intervenienți credibili de vârf în și în jurul Europei, într-o situație de urgență în care forțele americane ar putea fi angajate în altă parte, până în 2030.
Dezbaterea cu privire la semantică ridică o altă întrebare: vorbim despre UE sau despre responsabilitatea strategică europeană? Modul în care este instituită Politica de securitate și apărare comună (PSAC) a UE permite UE să întreprindă cu modestie operațiuni de răspuns la criză. Scenariile care necesită angajament și descurajare au nevoie de sprijinul NATO, precum și de al SUA și al Regatului Unit. Prin urmare, dacă se va construi autonomia strategică pe baza PSAC, ar fi nevoie să se consolideze relațiile practice stabilite între PSAC și anumite țări terțe. Aceasta ar stabili mecanismul pentru ca UE să acceseze activele și structurile NATO. Dar este posibil ca astfel de discuții să fie complexe, deoarece s-ar referi la modalități practice care să facă parteneriatul NATO-UE să fie operațional.
Viitorul
Pentru ca autonomia strategică europeană sau responsabilitatea europeană să crească în cadrul NATO, așa cum își propune Franța, Parisul trebuie să își asigure acceptul Londrei și al Berlinului. Noul guvern german a sugerat că va îndeplini angajamentul NATO de investiții în apărare și că este dedicat planurilor NATO. Berlinul va fi primul care se va îngrijora de interpretarea politică a termenului de autonomie și va sublinia necesitatea unității în Europa. Pentru Germania, orice discuție despre „suveranitatea” europeană este acceptabilă dacă este legată de NATO și de capacitățile sale de apărare. Între timp, Regatul Unit își negociază poziția cu UE și încearcă să construiască legături bilaterale cu țări europene precum Polonia și altele din afara Europei, dar este convins că Europa trebuie să-și sporească responsabilitatea strategică în cadrul NATO prin status quo-ul operațional al alianței. Și totuși, nu are niciun interes să acorde prioritate construcției, deoarece poate pur și simplu să se retragă în spatele marinei sale din ce în ce mai capabile și a descurajării sale nucleare și să continue să se reorienteze dincolo de Europa continentală.
Dintre toți membrii NATO, SUA sunt cel mai interesate de o Europă mai responsabilă din punct de vedere strategic. Washingtonul a spus asta din timpul administrației Obama. Beneficiile sunt destul de evidente. Europenii ar putea să-și asume mai multă responsabilitate pentru vestul Mediteranei și părți din Africa de Nord și ar putea face posibilă apărarea colectivă, fără a fi nevoie ca diviziile americane să se să sară în apărare. Și chiar dacă discuțiile actuale eșuează, relațiile bilaterale sau alianțele regionale, atât în cadrul UE, cât și în cadrul NATO, vor predomina.
Dezbaterea în jurul Conceptului Strategic al NATO, împreună cu cea privind autonomia strategică europeană, este complexă și plină de provocări. Având în vedere problemele socio-economice actuale cu care se confruntă SUA și Europa, nu numai că este greu să ajungi la un consens, având în vedere multitudinea de probleme cu care se confruntă țările, dar este și greu ca discuțiile să fie măcar interpretate în același mod. Cu toate acestea, dacă dezbaterea conduce la un compromis care facilitează o responsabilitate europeană sporită, prin autonomie strategică, ea promite oportunitatea unei relații reînnoite între SUA și Europa. >>
