Rezervă-ți un gând pentru anchetatorii de crime de război care cercetează ororile de la Bucea. Acest oraș devastat și victimele sale mutilate reprezintă cel mai grav masacru din Europa, de la cel din Srebrenica, în 1995. Și toate acestea trebuie înregistrate.
Nu există zile bune pentru anchetatorii crimelor de război; numai zile rele. Bucea și o mare parte din nordul Ucrainei sunt acum pline de oameni care fac o treabă importantă: furnizând ajutor, stând de pază sau difuzând adevărul în lume. Între timp, anchetatorii doar cern. Dar munca lor este vitală pentru puzzle-ul de probe sztrâns de Curtea Penală Internațională. Aceste cunoștințe sumbre îi vor susține în timp ce recuperează carcasele gloanțelor, intervievează martorii și fotografiază realitatea îngrozitoare.
Acest job poate distruge oameni. Cu ani în urmă, anchetatorul american Stephanie Frease a făcut parte din echipa de excavare a gropilor comune din Srebrenica. „Știi, într-o zi, a fost pur și simplu boom! Nu pot face asta, nu pot face asta azi”, mi-a spus ea, când am intervievat-o pentru cartea mea. Cel care i-a dat putere să continue a fost un alt anchetator din echipă. „Mi-a spus: știi, trebuie să te poți gândi să le dai voce acestor oameni. Făcând asta, le permiți cumva să vorbească din nou”.
Aceleași scene se vor juca acum în câmpurile de crimă ale Ucrainei. Oricât de oribilă ar fi sarcina, anchetatorii, ucraineni și străini știu că munca lor este primul pas pe scara crimelor de război.
Un caz de crime de război este ca orice dosar penal, în primul rând ai nevoie de locul crimei. Asta înseamnă detalii despre victime și despre cum au murit. Odată rezolvat aspectul probelor criminalistice și ale martorilor oculari, următorul pas este identificarea declanșatorilor. Iar pentru asta ai nevoie de un alt tip de dovezi. Genul stocat pe hard disk-uri în buncăre cu aer condiționat, la mii de kilometri distanță. Genul deținut de NATO.
Niciun război din istoria modernă nu a fost urmărit atât de atent precum a urmărit NATO Ucraina. Site-urile web de urmărire a zborurilor arată armada de avioane militare pe cerul de deasupra Poloniei, României și Mării Negre. Fac parte dintr-o umbrelă uriașă de informații, care adună interceptări de comunicații, fotografii prin satelit și imagini radar. În această masă de date se află informații despre cine a apăsat trăgaciul la locurile crimelor de război. O parte din probe o reprezintă vocile ucigașilor înșiși, prin apeluri telefonice pe care soldații ruși le fac unii altora.
Serviciul de securitate al Germaniei, BND, a dezvăluit deja parlamentului o parte din aceste informații, redându-le parlamentarilor o înregistrare înfricoșătoare a unui comandant rus care spunea: „Mai întâi interoghezi soldații, apoi îi împuști”.
În săptămânile și lunile următoare, anchetatorii vor corela aceste informații cu scenele groaznice ale crimei. Suficiente corelări pot demonstra apoi că acestea nu au fost crime izolatre, ci un model.
Asta le permite să facă pasul final și să îi vizeze pe oamenii din vârf, dar și pentru această parte a cazului soarta le-a dat o mână de ajutor.
Procesele moderne pentru crime de război au reputația de a fi lungi și dificile, deoarece este greu să legi atrocitățile de pe câmpurile de luptă de comandanții aflați la distanță. Cele mai mari două procese din ultimii ani au fost cele ale lui Slobodan Milosevic și Charles Taylor, primul președinte al Serbiei, iar al doilea al Liberiei. Au fost cazuri foarte diferite, dar fiecare a durat patru ani, și o mare parte din asta s-a datorat faptului că crimele au fost comise de paramilitari. Nu exista nicio legătură oficială între acești președinți, aflați în palatele lor confortabile, și bandele armate care răspândeau haosul în păduri și munți îndepărtați.
Demonstrarea acelor legături a durat câțiva ani și a implicat scotocirea prin înregistrări financiare pentru a arăta că, da, fiecare președinte era ordonatorul de credite pentru forțelor paramilitare.
Nu vor fi astfel de probleme pentru cazul Ucrainei, deoarece rușii înșiși asigură legătura dintre câmpul de luptă și Kremlin. Unitățile care efectuează aceste masacre sunt unități obișnuite, dintr-un lanț de comandă stabilit. Fiecare strat al acelei comenzi este în egală măsură responsabil pentru atrocități.
O percepție greșită comună în procesele de crime de război este aceea că un comandant este vinovat doar dacă a ordonat crimele. Nu e așa. De fapt, doctrina răspunderii de comandă spune că un comandant este responsabil pentru crimele comise de unitățile sale.
Mai simplu, unitățile tale fac crima, tu faci pușcăria. Asta li se aplică chiar și președinților. A fi șef de stat nu îți oferă imunitate pentru crime de război, așa cum au aflat Milosevic și Taylor, pe pielea lor.
Există căi de apărare în fața acuzațiilor, dacă comandanții pot demonstra că au încercat să prevină crimele sau să-i pedepsească pe cei responsabili. Până acum, Kremlinul nu face nici una nici alta. Continuă să-și dezlănțuie furia asupra populației din Mariupol, departe de sud.
Procurorii CPI au buzele pecetluite cu privire la intențiile lor, dar se pare că există deja suficiente dovezi pentru a-i convinge pe judecători că există un caz aici, lucru de care era nevoie pentru un rechizitoriu.
Nu e nevoie ca procurorii să-i pună sub acuzare pe comandanții de ranguri inferioare înainte de a se îndrepta spre vârf. CPI a arătat asta în 2011, când forțele de securitate libiene au încercat să zdrobească revoluția din primăvară arabă. Primul om acuzat de instanță a fost dictatorul Libiei, Muammar Gaddafi. CPI poate face același lucru din nou și să țintească direct spre generalii de la Kremlin și comandantul suprem al Rusiei, Vladimir Putin.
Precum în cazul Libiei, dosarul de acuzare, pentru Ucraina, ar putea fi gata în câteva luni. Gaddafi a fost acuzat la doar trei luni de la începerea investigațiilor, iar în Libia, CPI nu a avut acces la locurile crimei.
Două acuzații sunt probabile: crime de război și crime împotriva umanității. Prima este pentru crimele de pe câmpul de luptă, a doua pentru când războiul este în sine o crimă, cu civilii țintă.
O a treia acuzație, de genocid, este mai puțin sigură. Genocidul este un termen puternic, crima crimelor, dar are o definiție legală strictă. Spre deosebire de celelalte două acuzații, genocidul cere dovada că a fost ordonat în mod special. Fără dovezi ale unor astfel de comenzi, tentativa probabil va eșua. Este posibil ca NATO să fi interceptat comunicări cu privire la acele ordine date. Fără ele, CPI doar se va chinui să construiască un caz de genocid.
Experții în dreptul războiului spun că asta nu ar trebui să conteze. Crimele împotriva umanității reprezintă o acuzație la fel de gravă precum genocidul și implică, de asemenea, o condamnare pe viață. Întrebarea mai mare este dacă va fi adus vreodată cineva în fața judecății.
CPI nu are forță de poliție. Nu îi poate determina pe stăpânii de război de la Kremlin să vină în instanță și este puțin probabil ca ei să se predea. Sancțiunile sunt un posibil răspuns. În 2001, Serbia l-a predat pe Milosevic în schimbul ajutorului financiar de care avea nevoie disperată. Poate un viitor regim rus, care se va confrunta cu colapsul economic, va face același lucru. Sau poate CPI va avea noroc. Poate că vreun inculpat rus va fi arestat dacă va pune piciorul în străinătate. Sau ca avionul lor să fie forțat să coboare sau să fie capturat navigând cu iahtul pe mare deschisă. Cu toate acestea, există șanse mari ca Rusia să rămână închisă ani buni. Poate decenii. Poate nimeni nu va fi arestat vreodată pentru aceste orori, iar banca acuzațiilor, de la Haga, va rămâne goală.
Pentru anchetatorii care cern detritusul de la Bucea, acestea sunt întrebări pentru o altă zi. Prioritatea lor acum este aceeași care fusese și a lui Frease cu atâția ani în urmă – să le dea voce morților.
Teroarea țarului. De ce va dificilă condamnarea lui Putin pentru crime de război
