Premierul Ungariei, Viktor Orbán, este supărat din cauza politicilor sale obstrucționiste, dar o mare parte din comentarii sunt deplasate, scrie într-o analiză CEPA Andras Toth-Czifra.
<< Este adevărat că premierul Ungariei a blocat la 15 decembrie pachetul de ajutor de 50 de miliarde de euro (55 de miliarde de dolari) al Uniunii Europene (UE) pentru Ucraina și este adevărat că a blocat anterior pachete de sancțiuni împotriva războiului de agresiune al Rusiei. Este adevărat că el nu are niciun fel de dragoste pentru democrația liberală.
Dar nu este adevărat și, într-adevăr, este inutil să îl catalogăm pe Orbán drept o simplă marionetă rusă care execută servil ordinele prietenului său, Vladimir Putin.
Legăturile sunt, totuși, strânse. Intervențiile guvernului ungar au inclus eliminarea Patriarhului Kirill, un susținător fervent al războiului și fost agent KGB, precum și a mai multor oameni de afaceri ruși de pe listele de sancțiuni ale UE.
De la începutul invaziei la scară largă în Ucraina (și înainte), mass-media internă a lui Orbán a difuzat narațiuni din propaganda rusă. Ministrul său de externe, Peter Szijjarto, îl numește pe omologul său rus, Serghei Lavrov, un prieten. Și mai sunt multe alte lucruri care sunt profund problematice în ceea ce privește politica Ungariei față de Rusia, cum ar fi continuarea importurilor de energie.
Cu toate acestea, interpretarea simplistă conform căreia Ungaria acționează pur și simplu ca o labă de motan a Rusiei nu ia în considerare motivația liderului ungar: și anume decizia sa de a-și consolida poziția în ceea ce el consideră un Consiliu European din ce în ce mai ostil față de proiectele sale politice iliberale și față de corupția care a făcut din țara sa cel mai corupt stat din UE, potrivit Transparency International.
Nu că raționamentul său ar fi clar. Motivele lui Orbán de a bloca integrarea euroatlantică a Ucrainei sunt opace, la fel ca și motivele pentru care a părăsit Consiliul European la 14 decembrie, pe fondul avansării candidaturii Ucrainei la aderarea la UE.
De ani de zile, și chiar recent, în septembrie, Orbán a susținut că guvernul său bloca îmbrățișarea dintre Ucraina, NATO și UE, ca fiind legate de legislația restrictivă privind drepturile minorităților, care, în opinia sa, îi oprimă pe cei aproximativ 150.000 de maghiari care trăiesc în regiunea Transcarpatia.
Însă, la începutul acestei luni, parlamentul ucrainean a adoptat modificări legislative care răspund preocupărilor Ungariei. Chiar și organizațiile și liderii maghiarilor din Transcarpatia – adică proprii aliați ai lui Orbán – au cerut Consiliului European să deschidă discuții de aderare cu Ucraina. Cu toate acestea, Orbán a refuzat în mod deschis să își susțină aliații maghiari ucraineni, afirmând acum pur și simplu că decizia „nu a fost oportună”, înainte de-a comite din nou o răsturnare de situație la Bruxelles.
Amânarea deciziilor în Consiliul European pentru a-și consolida poziția de negociere face parte de mult timp din setul de instrumente al lui Orbán și, de fapt, al majorității liderilor europeni. Ceea ce îl diferențiază pe Orbán de colegii săi este faptul că acesta a arătat foarte clar că era gata să implice Ucraina în dispute legate de preocupări interne; dispute conduse de cererea sa ca toate cele 30 de miliarde de euro din fondurile UE alocate să fie eliberate pentru guvernul său în pană de bani.
În trecut, tacticile lui Orbán în disputele cu UE au fost pragmatice, deși manipulatoare. El știa ce bătălii merită purtate și când era mai bine să dea înapoi. Acest lucru poate explica de ce președintele francez Emmanuel Macron l-a invitat pe Orbán la discuții chiar înainte de reuniunea Consiliului European.
Iată că, chiar înainte de summit, Comisia Europeană a decis să deblocheze 10,2 miliarde de euro din fondurile UE blocate anterior, legate de reformele judiciare ale parlamentului ungar.
Rămân îndoieli serioase cu privire la sinceritatea acestor modificări și mai ales la eventuala lor punere în aplicare. În această lună, parlamentul a adoptat o lege privind „protecția suveranității”, aparent inspirată de legislația restrictivă din Rusia și Polonia, și care instituie o nouă organizație pentru a investiga „interferențele politice străine”, vag definite, fără un recurs legal semnificativ.
Între timp, după cum a subliniat însuși Orbán după decizia privind negocierile cu Ucraina, guvernul său își păstrează capacitatea de a bloca negocierile de aderare a Ucrainei la UE în diferite etape, în cursul anilor de negocieri care vor urma.
Așadar, ce a vrut Orbán să obțină cu adevărat? Poate, așa cum a sugerat un consilier, să deblocheze întregul pachet de fonduri, care se ridică la 20 de miliarde de euro.
Sau chiar să obțină asigurări că guvernul său nu va fi sancționat în viitor? Poate pentru a ridica miza realegerii, anul viitor, a președintelui Comisiei, Ursula von der Leyen, care este descrisă în prezent, în propaganda guvernamentală, ca fiind în avangarda unui amestec străin și aliată cu fiul lui George Soros?
A venit această încordare a mușchilor politici ca reacție la inaugurarea guvernului lui Donald Tusk în Polonia, care a slăbit poziția lui Orbán în UE? Sau o scenetă politică pentru a se alia cu aripa de extremă dreapta a Partidului Republican, care speră că va ajunge la putere în 2024? Toate cele de mai sus sunt plauzibile.
De asemenea, ar trebui să luăm în considerare faptul că Orbán, căruia îi place să se considere un vizionar politic, este de fapt convins că Rusia va câștiga în cele din urmă războiul din Ucraina, deoarece acest lucru se potrivește cu viziunea sa mai mare privind sfârșitul unei ordini mondiale dominate de democrațiile liberale și de instituțiile acestora. Oboseala Occidentului față de război este cu siguranță o problemă, după cum arată asperitățile ajutorului de 111 miliarde de dolari din partea SUA și UE.
Exasperați, unii au cerut Consiliului să inițieze așa-numita procedură a articolului 7 împotriva Ungariei. Această procedură de lungă durată ar putea, teoretic, să culmineze cu suspendarea drepturilor de vot ale acestei țări pentru încălcarea valorilor fundamentale ale UE.
În timp ce lansarea acestei proceduri ar fi probabil justificată, având în vedere disprețul deschis al lui Orbán față de normele democratice liberale și redesenarea iliberală a sistemului politic din Ungaria, aceasta nu ar avea prea multă importanță practică în ceea ce privește revizuirea bugetului și votul privind pachetul de ajutor pentru Ucraina.
După cum a devenit dureros de evident atunci când astfel de proceduri au fost lansate împotriva Poloniei și Ungariei în 2017 și 2018, din cauza pragului de unanimitate în a doua etapă a procedurii, există numeroase oportunități pentru statele membre de a bloca procedura. În timp ce aliații săi iliberali polonezi au ieșit de la guvernare, Orbán ar putea conta pe sprijinul premierului slovac Robert Fico și, potențial, al altora.
Deocamdată, un plan mai bun ar fi acela de a ocoli opoziția lui Orbán prin acordarea de ajutor Ucrainei. Planificarea în acest sens este, se pare, în curs de desfășurare.
Pentru viitor: liderii UE pot găsi o soluție pe termen lung atât pentru această problemă, cât și pentru utilizarea tot mai nechibzuită a vetourilor de către Orbán – adoptând o poziție de principiu și tratând problema printr-o soluție practică, mai degrabă decât ca pe-o monedă de schimb cu un guvern care intenționează să diminueze normele UE. Dar mai întâi trebuie să admită provocarea în fața căreia se află. >>
