Băncile de organe din China, subiectul unui thriller românesc. „Pregătește-te să deschizi o posibilă cutie a Pandorei”

Recoltarea forțată de organe, sub comanda Partidului Comunist Chinez, de la practicanții mișcării spirituale Falun Gong este unul dintre subiectele controversate pe care le tratează cel mai recent roman al colegului nostru Liviu G. Stan, „Salamandre”, publicat în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană” a Editurii Litera, coordonată de scriitoarea Doina Ruști.

În ultimul deceniu, băncile organe din China au fost de nenumărate ori în centrul unor scandaluri legate de drepturile omului. Nenumărate investigații au vorbit despre existența unei rețele de stat care folosește „prizonierii de conștiință” din lagărele de concentrare – în special adepții Falung Gong și etnicii uiguri – drept „produse comerciale” pe piața organelor.

Tema se regăsește ficțional și în cel mai recent roman al lui Liviu G. Stan, „Salamandre” (Ed. Litera, 2021).

„Pregătește-te să fii indignat, surprins, intrigat”

O rețea de traficanți de organe. O stație spațială se prăbușește în România. În cartierul Cotroceni are loc un experiment de inginerie socială. Iar în pădurea Snavog o femeie își pierde încet mințile în cea mai lungă noapte din viața ei. Romanul reunește destinele a patru personaje prin firele unor întâmplări stranii și nu de puține ori absurde, fiecare narațiune corespunzând unui anotimp. Eclectic și cinematografic, intens și labirintic, „Salamandre” abundă în suspans, interogând diverse probleme de actualitate într-o atmosferă de thriller sud-american.

„Pregătește-te, cititorule, să pătrunzi într-un teritoriu liminar, aflat între o realitate cu aparențe de normalitate, dar care ascunde cele mai atroce fapte, și o imaginație febrilă, cu note de fantastic și absurd. Pregătește-te să fii indignat, surprins, intrigat, să privești o lume atât de cunoscută, apropiată, monstruos de familiară, și în același timp atât de îndepărtată, de străină, de crudă. Pregătește-te să deschizi o posibilă cutie a Pandorei, din care se vor rostogoli silențios și calm sau, dimpotrivă, brusc și brutal, toate păcatele și neajunsurile unui naturi «omenești, prea omenești»”, scrie în prefața romanului criticul literar Mihai Ene.

Mai jos puteți lectura un fragment din „Salamandre”.

Bate din palme și merge mai departe. O amintire este chiar acolo, în aburii respirației. Trece prin ea. Și ajunge cu gândul în Davos, pe pârtiile Alpilor elvețieni, la Forumul Economic Mondial, bula aceea suspendată în Cosmos în care se adună crema bogătașilor și liderii politici la un fel de poker umanist, unde se mimează îngrijorarea providențială: ah, omenirea noastră, foametea, războaiele, încălzirea globală, fiicele violate ale Orientului, inegalitatea socială ș.a.m.d.

Se află acolo invitat de un mahăr din sectorul maritim, căruia i-a transplantat de curând o grefă renală – o capodoperă de operație. Alpii sunt de bezea. Hotelurile sunt păzite de lunetiști camuflați în alb și transportoarele blindate au primit ordin să patruleze cât mai discret pe străzi. A nins abundent. Ninge și mai mult acum. Primesc vestea: în curând vor rămâne izolați în stațiune. Crivățul a șters tot, munții pot fi oriunde în jurul lor, niciun elicopter nu va putea ateriza, nicio mașină nu va putea intra sau ieși din această colivie de lux.

Antonie Varitz se plimbă în restaurantul hotelului printre puternicii planetei. Îi notează într-un registru mintal. Începe cu non-puternicii. Desigur, consilierii ies primii în evidență: servili și agitați ca niște pui de șoarece pe lângă patronii lor. Și-i închipuie scremându-se neconvingători, neputând să-și satisfacă nevestele în pat, doborâți erotic de fluctuațiile bursei NYSE, în care se pompează oxigenul unui întreg continent american. Chiar și adviser-ii saudiți, obsedați de servietele lor „Tom Ford“, par o trupă de roboți dresați la INSEAD Fointainebleau. Ia te uită, însă, ce avem la câțiva metri mai încolo, îl fotografiază în flagrant cu retina: un șeic din Emirate îl fentează pe Allah, tocmai îi livrează un bacșiș gras unui picolo ca să-i toarne alcool într-o doză de suc.

Pentru ochiul lui format, ei toți nu sunt decât niște dosare medicale umblătoare. Premierul Italiei – ten cu nuanțe de ciroză. Ministrul economiei din Estonia – nu îi dă mai mult de doi ani de trăit, numai după cum își mișcă brațul stâng poate ghici că are cheaguri de colesterol în instalație, chiar dacă, la o primă vedere – Iuri Aalaa Vaaalaaa Ounpuu sau cum l-o chema – poți jura că-i sănătos tun. Și tot așa, Domnul Anevrism aici, Doamna Cancer dincolo.

Lumina iernii elvețiene intră în restaurant prin ferestrele somptuoase. Cineva cere să nu fie aprinse candelabrele. Ordinul este întărit imediat de alte voci ale puternicilor planetei. Vor cu toții să converseze în acea lucoare a naturii dezlănțuite. Antonie Varitz se întoarce pe călcâie, simțindu-se tras de cracul pantalonului. Apoi, încă o dată, mai tare. Degetele îl conduc pe scaunul de lângă el.

– Domnule doctor Varitz, luați loc, îi spune într-o engleză perfectă secretarul de stat pentru sănătate din Croația. Cred că avem multe de discutat, domnule Varitz, am putea realiza proiecte interesante împreună.

Secretarul de stat are nori de tabac la gură și printre ei se zărește o strungăreață. Trabucul fumegă în scrumieră. Secretarul de stat își mută obrazul în lumina albă. Antonie Varitz se uită la tălpile acestuia: descălțat de pantofi și de șosete, își freacă de covor călcâiele.

– Liniște, liniște, aproape că se răstește în secunda următoare un japonez de la Toyota și își duce apoi degetul de la gură, arătând cu el în direcția ferestrei.

– Un miracol! exclamă secretarul croat, luându-l de mână.

Se aud scaune date la o parte, toți puternicii lumii se adună la fereastră. În rafalele de ninsoare, o apariție minunată i-a lăsat fără cuvinte. Coarnele bizare, striate, îmbrăcate într-o structură inelată. Botul de capră cu trompă și ochii de lamă. Atât de fragil sub blana lui și, totuși, neînduplecat. Un mascul de antilopă Saiga, o specie pe cale de dispariție, stă pe loc, pe picioarele lui subțiri, și privește spre ei. Lui Antonie Varitz îi transpire palmele. O raritate a stepei mongole tocmai aici? A scăpat oare de la grădina zoologică?

Se dă un ordin la telefon peste umărul lui:

– Alo, lunetistul Carlos? Bun, ascultă ce am să-ți zic: Vreau antilopa, ucide-o. Când termin de îngânat Besame Mucho, apeși pe trăgaci. Besameeee, besameeee muuuchooo…

– Păcăleală. Rafalele bat nestingherite în geamuri, niciun animal nu ne bântuie de afară.

Cu alte cuvinte, în acest episod al memoriei lui, el și ceilalți nu sunt protagoniștii unui poem al solitudinii, oricât de ofertantă ar fi combinația dintre izolare și finanțe-bănci. Toți se află aici ca să asimileze o diversitate de coduri ale puterii. Iar gura secretarului croat, ea însăși un cod al puterii, îi face o ofertă de nerefuzat: urmează să primească un transport de organe din China.

– Of course. I’m in, I’m in, scrie Antonie Varitz pe tableta pe care secretarul i-a întins-o, invitându-l la discreție.

Cartea poate fi comandată de AICI și AICI.