La Summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai, liderul chinez a orchestrat o dublă ofensivă de imagine – pe de o parte, una diplomatică (prin găzduirea a 20 de lideri străini), iar pe de alta, una militară (printr-o paradă fără precedent a forțelor armate chineze).
Mai mult decât atât, la Tianjin, a existat și o pronunțată dimensiune antiamericană a reuniunii, manifestă deopotrivă în discursul lui Xi Jinping, ca și în platforma premium oferită omologilor Vladimir Putin și Narendra Modi, într-un moment în care cei doi se află sub presiunea incoerentă exercitată de către Donald Trump.
De altfel, președintele american, prin politica externă sălbatică pe care a pus-o în operă după 20 ianuarie, a avut o contribuție esențială la succesul lui Xi de a reuni sub umbrela sa un număr important de țări și, astfel, de a mai adăuga un etaj la construcția sa tenace a unei Chine tot mai atractive ca refugiu de avarie și tot mai influente pe plan mondial.
În China, liderul indian și-a călcat pe inimă și s-a afișat strident, sugerând astfel că ceea ce desparte țara sa de țara-gazdă (inclusiv conflicte de graniță calde până mai ieri) devine tot mai digerabil în raport cu ceea ce o apropiase de SUA până la epoca Trump.
Din China, Vladimir Putin a aruncat câteva noi lopeți de pământ reavăn peste viziunea infantilă a lui Donald Trump cu privire la relația sa personală cu dictatorul rus, peste ceea ce liderul american percepuse ca fiind progrese pe linia SUA-Rusia-Ucraina în cursul summitului din Alaska, peste ceea ce va urma și de aici înainte în contactele Washington-Moscova privind soarta Kievului (și nu numai).
Sfidarea lui Trump de către Putin a fost de altfel un element recurent al interacțiunilor ruso-americane din ultimele opt luni, dar exercițiul de sfidare executat chiar din China de către dictatorul rus capătă noi orizonturi de sens și proporții chiar mai copleșitoare.
Donald Trump fie lucrează conștient în favoarea Rusiei și a Chinei, iar astfel în detrimentul Americii, fie o face întrucât e pur și simplu ignorant ca noaptea. Istoricii vor stabili-o la un moment dat, fără îndoială, dar până atunci un lucru e cert: insul își și ne sapă groapa eficient, efectele sunt palpabile, probabil consecințele vor fi și din ce în ce mai tulburătoare deopotrivă pentru americani și pentru aliații lor de lung parcurs de pretutindeni.
Căci nu e cu cale să scape nimănui minimum lucid și mobilat intelectual nici următoarea constatare și nici următoarea imagine, ambele revelate în siajul summitului de la Tianjin și a paradei de la Beijing:
- Autocrații-șefi ai lumii – Xi, Putin, Kim – trag din răsputeri în direcția consolidării și lărgirii unor alianțe. Oricât de narcisiști sunt ei înșiși (e totuși o trăsătură comună a dictatorilor), au înțeles perfect că accentuarea și extinderea influenței impun cooperarea și coabitarea. Nu e lucru deloc simplu, căci spre a se îmbrățișa ostentativ așa cum o tot fac după 24 februarie 2022 și așa cum au făcut-o inclusiv la summitul de la Tianjin, autocrații de la Beijing, Moscova și Phenian sunt nevoiți să sară, zi de zi, o sumedenie de garduri care îi despart: de la războaie din trecutul relativ recent, la suspiciuni naturale și cronice mereu actualizate, la interdependențe profund inconfortabile și până la un reciproc și totodată peren dispreț “întemeietor”. Și totuși, își înghit unul altuia broască după broască întrucât sunt perfect conștienți că numai astfel pot avea șanse reale de a scufunda blocul occidental și de a-l înălța pe cel oriental. În același timp, cel mai celebru și mai puternic ignorant al planetei, Donald Trump, e strașnic angajat într-un demers contrar: autoizolare și torpilarea alianțelor forjate în aproape un secol de muncă titanică depusă de predecesori (și ei imperfecți, dar nici pe departe la fel de reduși). În timp ce Xi, Putin și Kim se chinuie să clădească un patrimoniu de autentică și solidă cooperare, Trump se chinuie să arunce pe fereastră tezaurul pe care l-a primit de-a gata în mână odată ce a trecut pragul Biroului Oval. Dar asta e constatarea. Mai jos, urmează imaginea momentului.
- Iar imaginea arată astfel: în timp ce Xi orchestrează o paradă militară uriașă și fără precedent – menită să-i arate lui Trump cum se fac paradele militare serioase, să îi arate lui Putin că în Piața Tiananmen se poate chiar mai mult decât ceea ce se întâmplă anual, în luna mai, în Piața Roșie, iar lui Modi să îi facă viața insuportabilă suficient cât să îl determine să nu participe la eveniment – ei bine, Trump proiectează în aceeași zi forța Americii sale prin bombardarea unei bărci de narcotraficanți, plecată din Venezuela. În timp ce Xi își pune armata să defileze ca niciodată mai agresiv și strânge tot mai mult șurubul în jurul Taiwanului, în timp ce Putin continuă să atace Ucraina și amenință să îi atace și pe alții, în timp ce Kim testează la greu noi rachete, ei bine, Trump întreține amenințarea cu retragerea din bastionul Europa și își trimite armata să “cucerească” marile orașe americane controlate de Partidul Democrat. Da, cam atât se poate azi la Casa Albă, ăsta e nivelul decăderii la care SUA au ajuns în nici măcar opt luni. O sperietoare de ciori dintr-o podgorie țărănească de pe la noi sau dintr-un banal lan neaoș de cucuruz pare tot mai mult un factor de descurajare semnificativ mai demn și ceva mai cinstit decât ceea ce poate arăta azi Washingtonul sufocat de ignoranță, dominat de politruci, ros de infantilism.
Niciodată, în ultimul secol cel puțin, nu a părut America atât de defazată și niciodată, în ultimul secol, istoria nu a trecut cu asemenea viteză și dispreț pe lângă ea.
Dar nu e de mirare… odată ce rudimentarii pun mâna pe hățuri, rudimentare devin și atelajul, și călătoria.
Iar destinația?… Cum ar putea fi ea ceva cu mult mai rafinat?
