The Economist ia pulsul situației din Belarusul încărcat de proteste, publicând relatările unei jurnaliste (Hanna Liubakova) și a unui fotograf local (Andrei Liankevich) care au participat direct la mișcările ce au luat prin surprindere regimul dictatorial al lui Alexander Lukașenko.
- Un material pe care îl vom reda pe larg, mai jos.
Semnalul de începere a revoltei populare din Belarus a fost zgomotul claxoanelor de mașini. Șoferii s-au solidarizat cu manifestațiile nocturne în care oamenii cereau alegeri libere și corecte la scrutinul prezidențial din 9 august. Era mai sigur să claxonezi decât să fii pe străzi. Dar, după ce rezultatele alegerilor au anunțat victoria lui Alexander Lukașenko, trompeta sfidătoare a claxoanelor auto a devenit aproape o constantă în capitala Minsk. Un banner afișat la un protest stradal avea scris: „Repar claxoane gratis”.
Cele trei zilede după presupusa victorie a lui Lukașenko au avut un ritm ciudat. În timpul zilei, viața părea extrem de normală. Oamenii își vedeau de trebuirile lor obișnuite, pășind, în drum spre serviciu, printre gloanțele de cauciuc rămase pe trotuar. Dar în fiecare seară, pe stradă apăreau vehicule militare, blocând căile de acces spre centrul orașului. Serviciile de internet și telefonie mobilă au fost perturbate. Protestatarii s-au adunat în diferite cartiere, în fața trupelor anti-revoltă. Zgomotul produs de grenadele acustice răsuna printre blocurile de apartamente. La început, starea de spirit era optimistă, chiar emoționată. Una dintre glumele care circula era următoarea: „- Cum ești?” „- Bine, pentru că pot alerga repede”.
Curând starea de spirit s-a întunecat. După-amiaza după alegeri, aproximativ 2.000 de protestatari s-au adunat într-o piață din afara unui centru comercial situat într-o suburbie a Minskului. Dintr-o dată, au apărut trupe de mascați cu câini și au împrăștiat mulțimea liniștită cu gloanțe de cauciuc, grenade acustice și gaze lacrimogene. Protestatarilor care s-au refugiat în centrul comercial li s-a spus că nu li se va întâmpla nimic dacă ies. Când au făcut acest lucru, mulți au fost bătuți și vârâți în dubele poliției.
Vladislav Karapuzov, un bucătar în vârstă de 22 de ani, s-a numărat printre cei reținuți. Pe parcursul a trei zile a fost bătut regulat cu bastoanele și pumnii. „Când am părăsit porțile [centrului de detenție] am început să fug”, mi-a spus la câteva ore după eliberare. „Cineva a încercat să mă oprească, să-mi ofere un telefon pentru a suna pe cineva. Nu știam că voluntarii se adunaseră pentru a-i ajuta pe cei eliberați. Eram atât de speriat, încât am crezut că este o păcleală. Așa că am continuat să fug”.
Fără internet, știrile despre arestări și bătăi s-au răspândit din gură în gură. Toată lumea părea să cunoască pe cineva care fusese agresat. Într-o zi, în autobuz, în timp ce Ministerul Afacerilor Interne a anunțat la radioul de stat că mii de persoane au fost reținute în noaptea precedentă, șoferul a ridicat volumul: pasagerii au tăcut ca să asculte.
Pe 12 august, serviciile de internet au fost restaurate și adevărata brutalitate a represiunii a devenit evidentă. Videoclipurile cu bătăi și arestări aleatorii, trupele anti-revoltă care au tras în mulțime și țipetele venite din centrele de detenție au început să curgă pe telefoanele oamenilor. Dacă fusese deja înfricoșător când s-a tăiat internetul, acum era și mai și.
Viachaslau Lamanosau, 52 de ani, director la televiziunea de stat din Belarus, a fost oprit de poliție în timp ce mergea cu bicicleta, pe 11 august. Fotografiile cu un protest la telefonul său și mesajele text despre alegeri au fost considerate un pretext suficient pentru a-l reține 24 de ore. „Te salută cu bătăi și își iau rămas bun cu bătăi”, spune el. „De fiecare dată când ești transferat dintr-un loc în altul, ești bătut. Poate ei cred că dacă ai fost deja bătut, ești și vinovat de ceva”.
„Noi, cei din belarus, suntem oameni pașnici”, spune imnul național al țării. Tot mai mulți oameni se ridică în picioare pentru acel ideal. Muncitorii din fabrici și angajații companiilor controlate de stat au intrat în grevă. În fiecare seară oamenii ies pe străzi.
Pe 16 august, aproximativ 200.000 de persoane s-au adunat pe străzile din Minsk. A fost cel mai mare protest din istoria țării. Drumul a fost deschis de femei de toate vârstele și din toate mediile, îmbrăcate în alb și ținând trandafiri albi și crizanteme, în contrast puternic cu șirurile de polițiști anti-revoltă, îmbrăcați în negru. Două femei cu trandafiri albi mi-au spus că nu le-a mai rămas nimic, nici lacrimi, nici zâmbete; prietenii lor fuseseră reținuți și torturați și erau pregătiți să li se întâmple același lucru.
„Situația este ca un cazan care fierbe”, afirmă Alena Șilenka, o ingineră de 56 de ani la MAZ, producătorul de stat de vehicule. Femeia a apărut la un protest în Minsk în uniforma ei din fabrică: „Fierbea de ani buni, dar capacul a explodat în sfârșit”. Știe că schimbarea ar putea dura: „Suntem mulți și vom reuși.”
În primele luni ale pandemiei de coronavirus, mulți oameni din Belarus au apelat la rețele de socializare și aplicații de mesagerie, cum ar fi Telegram, pentru știri, când au realizat că mass-media de stat mințea referitor la gravitatea focarului. Pe măsură ce oameni din toate sferele societății din Belarus ies pe stradă, aceleași aplicații ajută acum la organizarea protestelor. „Mulțumesc, domnule președinte, că ați unit țara. Acum vă puteți odihni ”, a spus o protestatară.
După 26 de ani de guvernare represivă a lui Lukașenko, frica rămâne tangibilă pe străzile din Minsk. Dar la fel este și speranța. Câteva zile după ce a fost eliberat din detenție, Karapuzov, bucătarul în vârstă de 22 de ani, se plimba cu capul plecat, așa cum a fost obligat s-o facă în închisoare. Dar, spune el, evenimentele din săptămâna următoare i-au redat sentimentul speranței: „Lanțurile umane ale lucrătorilor medicali și ale femeilor, mitingurile în masă, mi-au ridicat moralul. Când vezi așa ceva, înțelegi această frumusețe, această libertate și această solidaritate”.
Am avut o licărire de libertate
O mulțime de oameni au descris sentimentul din Belarus ca pe o bătaie a inimii: sus, jos, sus, jos; succes, eșec, succes, eșec.
În prima seară am fost la proteste în calitate de cetățean, nu ca fotograf. Nu aveam nicio misiune, niciun aparat de fotografiat, doar că mi se părea important să fiu pe străzi. Foarte repede mi-am dat seama că trebuie să-mi iau camera foto și să documentez ce se întâmplă.
În ultimii 20 de ani, a mai fost mici proteste în diverse zone, în noaptea de după alegeri. Poliția intervenea repede și îi dispersa pe oameni. De data asta a fost altfel. Deodată ne-am dat seama că erau oameni cât vezi cu ochii, oameni din toate clasele – muncitori și clasa de mijloc, tineri și bătrâni, hipsteri – oameni uniți și care își dădeau flori unii altora, strângându-și mâinile.
Întreaga mea perspectivă asupra țării mele s-a schimbat. Nu mai trăiesc într-un loc în care majoritatea oamenilor gândesc diferit. Acum, majoritatea sunt la fel, au aceleași standarde, aceleași obiective. Suntem cu toții pe străzi, împreună. Acest lucru este foarte diferit de până acum.
O melodie numită „Schimbare!”, de Victor Țoi, decedat în 1990, a devenit imnul revoluției. Aud acea melodie tot timpul, de la fiecare mașină, de la boxe purtate de protestatari.
Oriunde privești, vezi roșu și alb. Steagul alb-roșu-alb a fost steagul istoric al independenței, drapelul oficial al Bielorusiei din 1991 până în 1995. La un an după ce Alexander Lukașenko a devenit președinte, în 1994, a avut loc un referendum și l-a readus pe cel din perioada în care Belarus a făcut parte din Uniunea Sovietică. Deci steagul roșu-alb a devenit un simbol al opoziției.
Nu există nicio lege care să interzică acest lucru, dar poți fi arestat și bătut dacă-l afișezi. În urmă cu două-trei săptămâni, dacă puneai un steag roșu și alb pe balconul tău, în câteva ore poliția apărea și-l dădea jos. Acum orașul este acoperit în ele. Mulți oameni își cos singuri sau vezi oameni care folosesc un prosop alb și haine roșii pe care le atârnă de balcoane. Inițial, l-au folosit doar câțiva, acum este un simbol nou al unei țări noi.
Am aproape 39 de ani și Lukașenko a fost la putere de 26 de ani, cea mai mare parte a vieții mele. Uneori suntem numiți generația pierdută pentru că am fost la școală în anii independenței. Aveam manuale complet diferite, ni s-a predat istorie diferită. Am avut o licărire de libertate.
În primele zile ale protestelor, nu m-am putut opri din plâns. Trăim cu un vis de mai bine de 20 de ani și am simțit că nu există nicio speranță, de niciun fel, de a deveni realitate. Apoi, dintr-o dată, îl vezi. Nu știi ce-ți va aduce ziua următoare. Dacă te va bate poliția, dacă te va aresta sau dacă li se va spune să nu te atingă. În a treia zi de proteste, polițiștii îmbrăcați în negru au venit la noi, un grup de jurnaliști, și au încercat să ne distrugă camerele. Cred că cinci dintre jurnaliști și-au pierdut camerele și cardurile flash, ceilalți cinci dintre noi au reușit să scape.
Am văzut mulți oameni arestați. Cel mai rău a fost să îi vezi pe cei eliberați din închisoare. A fost într-adevăr îngrozitor. Au fost ținuți zile întregi și bătuți, unii fiind violați cu bastoanele poliției. Au fost privați de mâncare, apă, toaletă. Într-o cameră pentru șase persoane au fost ținuți 50. Am văzut mame care au așteptat la închisoare toată noaptea, pentru că nu știau unde le sunt fiii și fiicele. Poliția nu anunța niciodată când urmau eliberări, care uneori aveau loc dimineața la ora 03:00 și 6:00.
Oamenii au ridicat o tabără lângă cea mai mare închisoare din Minsk și, pe măsură ce oamenii sunt eliberați, li se oferă ajutor medical și psihologic, mâncare caldă, sunt duși acasă. După ce au fost înființate aceste tabere, poliția a început să pună oameni în microbuze și să îi arunce undeva, la întâmplare, în oraș, fără telefon, chei sau bani.
Chiar înainte de alegeri, a existat un sentiment că de data aceasta va fi diferit. A început cu Covid-19. Lukașenko a spus că nu este real, așa că relaxează-te, bea votcă, mergi la saună și vei fi bine. Nu exista nicio obligație reală de a purta măști, nici un sprijin din partea guvernului. Am fost singura țară din Europa care și-a continuat campionatul de fotbal în timpul pandemiei. De la alegeri, meciurile de fotbal nu au avut spectatori, deoarece, în timpul transmisiilor în direct, oamenii au început să strige „Zyvie, Belarus” (Trăiască Belarus), care este deviza opoziției.
Oamenii începuseră deja să colaboreze pentru a strânge bani, pentru a obține măști specializate pentru medici. Așa că, în momentul în care alegerile au avut loc, terenul revoluției era pregătit. Oamenii și-au dat seama că guvernul nu ne ajuta, conlucrau și aveau încredere unul în celălalt. Deja începusem să ne organizăm. Acum doar continuăm la o scară mai mare.
„Te salută cu bătăi și își iau rămas cu bătăi”
A devenit complet normal să vezi mașinile oprindu-se și înmânând sticlele cu apă sau mâncarea gătită acasă pentru protestatari. După fiecare miting, oamenii vin să adune toate gunoaiele și să curețe străzile. Glumim, spunând că dacă ma găsești două sticle după un miting, înseamnă că cineva a fost ucis.
Așa cum am spus, este ca o bătaie a inimii – în sus și în jos. Câteva zile, la proteste lucrurile se înrăutățiseră. Toată lumea era frustrată. Atâția oameni fuseseră arestați, bătuți, uciși. Nu știam ce să facem în continuare, oamenii se temeau să iasă pe străzi. Apoi au apărut doamnele în alb.
Purtau rochii și flori albe. Mii dintre ei au ieșit pentru a protesta pașnic împotriva violenței poliției. A fot ca o gură de oxigen pentru mișcarea de protest. A doua zi, muncitorii din fabrici au spus că vor face grevă. Această mișcare este format din pași mici. Nu putem prezice ce se va întâmpla în continuare, dar continuăm să ne mișcăm zi de zi. Fiecare pas mic ne oferă energie nouă, speranță nouă.
