Protestele în masă stopează planurile premierului israelian de a reduce independența judiciară, notează The Economist.
<< Mulți ani, prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, fusese văzut drept unul dintre cei mai talentați politicieni ai timpului său. Capacitatea lui de a continua să câștige alegerile, devenind cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, i-a adus porecla „Magicianul”. Tenacitatea sa – Netanyahu a participat la cinci alegeri în patru ani, în încercarea de a câștiga o majoritate solidă – a fost răsplătită anul trecut, când a revenit în funcție după un an și jumătate de opoziție, în fruntea unei coaliții de fanatici religioși, evrei suprematiști şi homofobi. Cu toate acestea, acțiunile sale panicate din ultimele zile sugerează că și-a pierdut simțul politic și, odată cu acesta, aura de invincibilitate care-l făcuse un politician atât de formidabil în cea mai mare parte a celor trei decenii.
Înțelegerea încheiată de Netanyahu, în decembrie anul trecut, cu partidele religioase și de dreapta a inclus un angajament de a slăbi puterile și independența Curții Supreme.
Mulți de la dreapta obiectează împotriva judecătorilor nealeși, pe care îi consideră ca având intenția de a zădărnici voința politicienilor aleși. Cu toate acestea, în ultimele 12 săptămâni, israelienii au ieșit în stradă pentru a proteja independența judiciară. Numărul lor a crescut constant. Demonstrațiile, în principal ale israelienilor laici, s-au intensificat în ultimele zile, deoarece guvernul lui Netanyahu a încercat să forțeze acceptarea legislației înainte de 2 aprilie, când Knesset (parlamentul) intră în pauză pentru aproximativ o lună.
Pentru mișcarea de protest, esențiali sunt și miile de piloți și ofițeri, mulți din unități militare de rezervă de elită, care amenință că nu se vor prezenta la serviciu. Aceștia au declarat, prin petiții, că nu vor „sluji o dictatură”, creând potențiale probleme pentru o armată israeliană care se bazează foarte mult pe rezervele sale. Liderii de pe zona de securitate se plâng că acest lucru le îngreunează confruntarea cu escaladarea violenței pe frontul palestinian din Cisiordania ocupată, precum și cu amenințările mai îndepărtate din partea Iranului și a reprezentanților săi din regiune. Problema a atins apogeul pe 25 martie, când ministrul Apărării, Yoav Galant, a avertizat public că tensiunile legate de reformele judiciare afectează forțele de apărare și agențiile de securitate. „Acest lucru reprezintă o amenințare clară, imediată și tangibilă la adresa securității statului”, a spus el.
O zi mai târziu, Netanyahu l-a concediat – ceea ce se poate să fi fost cel mai mare pas greșit politic din cariera sa. În loc să urmeze sfatul aliaților și miniștrilor din cadrul partidului său, Likud, de a pune pe pauză legislația și a căuta un compromis, pare să fi fost mai preocupat de pierderea sprijinului partidelor de extremă dreaptă și ultra-religioase din coaliția sa, de al căror sprijin are nevoie pentru a rămâne la guvernare. La câteva ore de la demiterea lui Galant, israelienii au început din nou să iasă pe străzi, asediind casa lui Netanyahu din Ierusalim și blocând drumurile principale din Tel Aviv. În dimineața următoare, sindicatele și principalii angajatori din țară au anunțat o grevă generală care a închis porturile, a oprit zborurile pe aeroportul principal și a blocat o mare parte din țară. Până atunci, era clar că jocul se terminase.
În seara zilei de 27 martie, Netanyahu a făcut cu un pas înapoi, anunțând o „pauză” pentru negocieri privind legislația. Din nou, în loc să calmeze spiritele, el le-a aprins, spunând cu rapiditate că „există o minoritate de extremiști care sunt dispuși să ne sfâșie țara… escortându-ne spre un război civil și cerând refuzul serviciului militar, ceea ce este o crimă teribilă”.
Un înalt oficial din guvernul său susține că aceste discuții ar putea oferi Israelului ocazia de a înfrunta, în cele din urmă, absența unei constituții oficiale și de a clarifica statutul legilor sale „de bază”, cărora Curtea Supremă le-a acordat un statut cvasi constituțional.
Cu toate acestea, fapt inevitabil este acela că Netanyahu a pierdut această bătălie și va fi dificil să pună în mișcare legislația în următoarea sesiune parlamentară. După ce s-au ridicat o dată, pare puțin probabil că israelienii laici și liberali să renunțe, într-o lună sau două, la o problemă pe care o consideră o amenințare acută la adresa democrației israeliene. Demersurile de a forța schimbări în lipsa unui sprijin larg vor duce, fără îndoială, la mai multe proteste. Cu toate acestea, dacă Netanyahu le atenuează considerabil, el s-ar putea să se chinuie să păstreze sprijinul partidelor de dreapta și religioase.
Chiar dacă Netanyahu este capabil să-și mențină la putere coaliția, acțiunile sale i-au afectat grav imaginea în ochii mediului de afaceri și a establishement-ului de apărare, două grupuri de interese vitale pentru un prim-ministru care și-a bazat întreaga carieră pe o economie în creștere și pe securitatea Israelului. În schimb, istoria s-ar putea să amintească de el pentru faptul că a adus Israelul în pragul conflictului civil și l-a lăsat profund divizat. >>
Un caz clasic de depășire politică a limitelor. Ecoul masivului protest din Israel
