Mii de oameni ca mine încă sunt în suferință la câteva luni după contractarea coronavirusului și avem nevoie de mai mult ajutor, scrie Jemma Kennedy (romancier, dramaturg și scenarist), într-un material publicat de The Guardian.
- Redăm articolul pe larg.
Ca scriitoare, îmi petrec zilele încercând să concep narațiuni credibile, satisfăcătoare. Dar ca suferindă de lung parcurs din cauza Covid-19, (en. orig. – laung-hauler), am renunțat să mai caut o logică în povestea bolii mele. După cum se știe acum, mii de oameni suferă de o serie de simptome post-covid tulburătoare și debilitante, care nu respectă niciun fel de pauze sau intervale previzibile.
M-am îmbolnăvit la mijlocul lunii martie. Diagnosticul meu de Covid „ușor” a însemnat că am evitat să merg la spital, dar tot am ajuns de trei ori la Urgențe atunci când boala a atins apogeul. În mod frustrant, testele care mi-au fost făcute au arătat că sângele, inima, plămânii și altor organe, au parametri „normali”, ceva tipic pentru pacienții de lung parcurs (long-haulers). Dar corpul meu îmi transmitea altceva. Timp de șase săptămâni, s-a simțit de parcă fiecare celulă din el fusese otrăvită. Aveam dureri toracice constante și probleme de respirație. Pe parcursul lunii mai, am scăpat de ce fusese mai greu, însă doar pentru a fi lovită iarăși de oboseala post-virală, care este aproape la fel de gravă ca boala în sine.
Înainte de a mă îmbolnăvi, m-am bucurat de o relație stabilă, pe termen lung, cu corpul meu. L-am hrănit cu mâncare bună, exerciții fizice și somn, iar el a făcea mai mult sau mai puțin ceea ce îi ceream. Acum s-a întors împotriva mea. Inima mea, care se achitase discret de munca sa vitală, a ajuns ca o dansatoare într-un spectacol, făcând piruete nocturne pe scena coastelor mele. Îmi este teamă să mă culc și aștept somnul în picioare, pentru a evita durerea zdrobitoare a plămânilor care se instalează atunci când mă întind în pat.
Lunile de gastroenterită virală m-au lăsat cu o colită ușoară a intestinului, necesitând un regim alimentar strict; mă doare capul, pielea mă mănâncă, oboseala mă acoperă ca o pătură grea făcută din câini morți.
Este greu să rezistați acestei tragedii în lipsa unor răspunsuri medicale. Săptămâna trecută, am cedat și am petrecut toată ziua în pat urlând. Soțul meu, care acum trebuie să mă îmbrace, să mă spele și să mă hrănească parțial, mă privea cu o tristețe resemnată. „Nu știu cum să te ajut”, îmi zicea el. Habar nu aveam – de fapt nimeni nu știa – de unde frica și depresia chinuitoare, un simptom continuu și de sine-stătător.
Din fericire, partea aceasta de incapacitare s-a mai diminuat puțin. Anumite lucruri te ajută; un regim alimentar și cu suplimente, acupunctură (bună, dar scumpă) și odihnă totală (gratuită, dar deloc bună pentru cei ce muncesc independent). În timp ce mă mut din pat pe canapea și înapoi, aflu că Gwyneth Paltrow a proiectat o nouă lumânare de 58 de lire sterline, care miroase ca orgasmul ei. Dacă aș avea energie, aș face la fel, dar nu sunt sigură că se va vinde. Lumânarea mea Covid aduce a biscuiți de ovăz fără gluten și fără zahăr, a cearșafuri umede și a disperare.
Și totuși, în comparație cu mulți alții, eu mă descurc destul de bine. Nu am copii mici, dependenți sau singuri. Și măcar pot scrie folosind o aplicație de transcriere.
Cu toate acestea, nenumărați alții se vor lupta pentru a-și gestiona simptomele post-Covid fără niciun ajutor. Încă nu știm dacă recuperarea post-Covid este mai gravă în funcție de sex, etnie sau vârstă, dar știm că cei săraci sau defavorizați social vor suferi în mod disproporționat.
Guvernul trebuie să promoveze ajutorul și recunoașterea prăpădului provocat de sindromul post-Covid. Mai presus de toate, trebuie să se asigure că noile povești, ale acestui tip de pacienți, sunt răspândite pe scară largă, în special la tineri, cărora li s-a spus la nesfârșit că nu riscă nimică. Poveștile noastre arată că acest din urmă lucru este palpabil de neadevărat – o mulțime de tineri cu simptome de lungă durată, care erau în formă fizică înainte de a face o formă ușoară a infecției, sunt acum parțial inactivi.
Povestea noastră post-Covid poate că nu are un final, dar, în timp ce încercăm să ne reluăm viața normală, să ne plângem morții și să ne lingem rănile, ea ar trebui să acționeze ca un semnal de alarmă pentru acei oameni sănătoși care cred că ceea ce a fost mai rău s-a terminat. Pentru alții, de fapt, abia începe.
