Elitelele thailandeze s-au temut dintotdeauna de politica majoritară, iar spre deosebire de adversarii lor, nu se fragmentează prostește
Suntem plini de contradicții: de pildă, celebrăm regula majorității, dar în același timp tindem să ne temem de majorități. Și nu fără motiv. Istoria oferă numeroase exemple în care electoratele au adus la putere lideri imprudenți, au slăbit instituții sau au erodat protecția minorităților — la fel cum oferă exemple de elite minoritare care au blocat reforme. Americanii, care se confruntă cu toate aceste dileme, ar putea privi către Thailanda, unde alegerile de săptămâna trecută au lăsat masele pro-schimbare în tabăra învinșilor, din cauza diviziunilor.
Sunt multe de analizat, dar mai întâi, un scurt rezumat. În istoria recentă, politica thailandeză a fost modelată de armată, acționând în concert cu centrele tradiționale de autoritate ale țării: establishmentul aliniat monarhiei, birocrațiile superioare, instanțele și elitele de afaceri. Intervențiile periodice, redesenările constituționale, un Senat numit și hotărârile judecătorești au limitat în mod repetat marja de manevră a guvernelor alese.
Cea mai importantă provocare la adresa acestei ordini a venit odată cu ascensiunea, acum două decenii, a lui Thaksin Shinawatra, al cărui curent populist a mobilizat majoritățile rurale. Înlăturarea sa ulterioară a fost justificată prin acuzații de corupție și conflicte de interese — acuzații care nu au fost complet inventate, dar care au oferit și un pretext convenabil pentru reafirmarea controlului de către establishment.
Întrebarea simplă care stă acum la baza politicii thailandeze — și, în forme diferite, a multor democrații — nu are un răspuns ușor: ce se întâmplă atunci când establishmentul unei țări — judecători, generali, funcționari publici, elite de afaceri, academici și, da, jurnaliști cu pretenții — ajunge la concluzia că o democrație neîngrădită ar putea aduce nu reînnoire, ci dezordine? Răspunsul este rareori unul clar. Uneori, astfel de temeri reflectă preocupări legitime privind guvernarea și continuitatea instituțională. Alteori, ele maschează puțin mai mult decât agățarea de privilegii nedrepte de către elite. Și, desigur, ambele lucruri pot fi adevărate în același timp. Haideți să analizăm.
Versiuni ale acestei tensiuni nu sunt deloc specifice doar Thailandei. Benjamin Netanyahu prezintă constrângerile judiciare drept sabotaj al elitelor. Lideri din Ungaria, Polonia și Turcia au descris orice limitare a puterii drept o obstrucție „antidemocratică”. Iar președintele Donald Trump se confruntă cu rezistența unei mari părți a establishmentului tradițional american, deși, într-o notă tipic americană, beneficiază de sprijin solid din partea unor segmente ale elitelor de afaceri și tehnologice. Puține democrații scapă complet de această fricțiune dintre legitimitatea electorală și autoritatea instituțională.
Am asistat la un exemplu dur în timp ce locuiam în Egipt, unde în 2013 armata a răsturnat un guvern al Frăției Musulmane, care cu un an înainte câștigase la limită majoritatea în primele alegeri post-Hosni Mubarak. O parte semnificativă a claselor educate a susținut intervenția, motivată de teama față de islamul politic și de neîncrederea în masele electorale într-o țară unde aproximativ o cincime dintre adulți erau analfabeți. Este o dilemă democratică persistentă: elitele pot avea temeri reale privind instabilitatea, însă guvernarea prin forță rareori conferă legitimitate.
Thailanda trăiește de ani buni pe această linie de falie — dar nu ca într-o confruntare simplă între rebeli democrați și gardieni autoritari. Realitatea definitorie a fost fragmentarea în interiorul electoratului larg sceptic față de influența prelungită a armatei.
La alegerile din 8 februarie, povestea centrală a fost diviziunea. Electoratul anti-militar — unul numeros și constant de-a lungul scrutinelor — nu a reușit să se consolideze în jurul unui singur vehicul politic, nici măcar tactic. Cei doi poli reprezintă tradiții politice distincte. De o parte se află curentul Pheu Thai, aliniat familiei Shinawatra, cu rădăcini istorice în mediul rural, populism redistributiv și rețele dense de patronaj. De cealaltă parte se află Partidul Poporului din Thailanda, cu orientare urbană și mai tânără, animat de reformă instituțională, norme de guvernanță și redesenare sistemică — tehnocratică, iar uneori vag idealistă.
Împreună au obținut 41% din votul pe liste de partid, depășind formațiunea pro-militară și pro-elite, Bhumjaithai, care a primit 31% — suficient pentru o majoritate parlamentară solidă, punând capăt, cel puțin temporar, discuțiilor despre reformă. Mecanica electorală a Thailandei amplifică această fragmentare. Mecanica electorală a Thailanda amplifică această fragmentare. Sistemul mixt, dominat de circumscripții uninominale cu vot majoritar într-un singur tur, recompensează coeziunea și eficiența geografică mai degrabă decât totalul voturilor la nivel național. Votanții reformiști divizați îi permit astfel să prevaleze unui al treilea partid, cu o bază compactă și disciplinată.
Fiecare sistem este diferit, dar cititorii occidentali vor recunoaște provocarea.
Există o lecție importantă aici pentru Regatul Unit, al cărui sistem este integral așa, amplificând majoritățile și penalizând diviziunile — dar al cărui peisaj politic este fragmentat în toate taberele, amenințând cu un rezultat aproape aleatoriu la următoarele alegeri.
Rezultatul din Thailanda reflectă și distorsiuni din politica americană, unde distribuția voturilor cântărește adesea mai mult decât totalul brut. Așa cum democrații pot acumula majorități copleșitoare în bastioane urbane, în timp ce republicanii extrag o eficiență mai mare în mandate dintr-un sprijin dispersat geografic, partidele reformiste din Thailanda adună voturi care se convertesc imperfect în putere. Geometria electorală, nu doar preferința ideologică, modelează rezultatele.
Așa cum se întâmplă întotdeauna, există desigur și alte explicații. Doar mecanica electorală nu explică rezultatul. Votul orientat spre stabilitate a crescut semnificativ, reflectând nerăbdarea alegătorilor față de fragmentarea opoziției și instabilitatea prelungită. O parte a ecuației se leagă și de tensiunile de frontieră cu Cambodgia, care au amplificat anxietățile legate de securitate și coeziune națională, avantajând mesajul Bhumjaithai – „stabilitate înainte de toate” – în timp ce au complicat atractivitatea mișcărilor reformiste, deja prezentate de critici ca surse mai degrabă de perturbare decât de predictibilitate.
Thailanda nu se reduce nici la o divizare binară. Dincolo de reformiști și conservatori, există o constelație fluidă de partide pragmatice și regionale ale căror votanți sunt mai puțin motivați de considerente ideologice stricte sau locale. Succesul partidului Bhumjaithai derivă, în parte, din capacitatea sa de a prospera în această zonă intermediară și fluidă — o fragmentare similară cu ceea ce vedem în toată Europa.
Problema mai profundă ține de legitimitate, nu de ideologie. Criza Thailandei a fost întreținută de erodarea încrederii constituționale. Guvernele populiste au fost afectate de controverse legate de corupție și eșecuri în guvernare. Intervențiile elitei au perturbat în mod repetat continuitatea electorală. Instanțele judecătorești au devenit actori politici centrali. Legitimitatea s-a deteriorat deoarece segmente largi ale societății au început să se îndoiască că competiția politică se desfășoară în cadrul unor reguli neutre.
Când alegerile nu conferă autoritate în mod fiabil, politica migrează către tribunale, străzi și cazărmi. O nouă constituție, dacă va apărea, poate codifica doar o pace temporară între fricile concurente. Totodată, această criză thailandeză — această criză a spiritului, dacă vreți — este de fapt și criza lumii democratice: există prea multă nemulțumire în jurul politicii.
Un efect al acestei situații este că foarte puțini lideri sunt astăzi cu adevărat populari — chiar dacă au fost aleși, uneori în mod repetat – precum e cazul lui Donald Trump, al lui Emmanuel Macron și al lui Benjamin Netanyahu.
Pe termen lung, provocarea este una și mai profundă: să convingi minoritățile că înfrângerea nu înseamnă distrugere și să convingi majoritățile că victoria nu le conferă dreptul la dominație. Nicio arhitectură instituțională nu se poate substitui unei societăți coezive cu o cultură a legitimității. Ultimul scrutin din Thailanda ne reamintește că avem o problemă.
Dar cel puțin îl mai avem și pe Bob Dylan — și pe Walt Whitman.
Oligarhii din tehnologie trebuie puși la punct. Drumul în această direcție a fost deschis
