În ultimul deceniu (chiar mai bine de un deceniu), am dezavuat în textele mele gustul pantagruelic al vârfurilor Bisericii Ortodoxe Române pentru monumental, fast, lux, relații politic vinovate cu politicieni și afaceriști deloc inocenți, precum și alte derive pământești, exagerat de omenești având în vedere despre cine vorbim.
Am făcut-o nu exclusiv, dar mai ales, în contextul proiectului faraonic al Catedralei Naționale, fostă a Mântuirii Neamului. Iar uneori, criticile mi-au fost întâmpinate cu contra-critici oficiale, publice și coborâte direct din preaînaltul departamentului de comunicare al Patriarhiei Române.
În spiritul libertății de exprimare, al dreptului la și al diversității de opinii, și o tabără și cealaltă a avut toată legitimitatea și autoritatea să spună ce are pe suflet, să argumenteze și să contraargumenteze cu ceea ce are în minte. Iar în spiritul dreptului la informare, audiența a avut ocazia să fie expusă la varietatea existentă de viziuni despre lume și societate și a avut libertatea să mediteze, să judece și să-și formeze propria viziune.
Nu mai reiau aici argumentele care încă de acum mai bine de 10 ani m-au făcut să consider tristă și neavenită ridicarea acestui colos. Ironie amară a istoriei – colosul a fost înălțat chiar în proximitatea altui colos de tristă amintire, edificat în vremuri de infinită nenorocire națională, e vorba bineînțeles de intima vecinătate a Catedralei Naționale cu Palatul Parlamentului, ex-Casa Poporului.
Spre mângâierea sa, azi, în sfârșit, Biserica Ortodoxă Română are ceea ce și-a dorit cu ardoare : cea mai…, cea mai… și cea mai… înaltă, întinsă și încăpătoare clădire din universul ortodox.
Cum, însă, inevitabilul nu a putut fi evitat, iar edificiul se înalță acum falnic în inima Bucureștiului, consider potrivit să fac un gest de minimă bunăvoință personală – acela de a le ura celor care au făcut ca lucrurile să se întâmple, ca și celor, din rândul enoriașilor, care se bucură sincer de faptul că lucrurile s-au întâmplat, să fie fericiți cu rezultatul și să se folosească mult, bine și judicios de el.
Asta nu înseamnă și că subiectul poate fi îngropat, că dezbaterii alimentate de numeroasele și enormele controverse merită să-i fie pusă cruce. Vorba aia, clădirea a fost înălțată, dar odată cu asta și umbrele, în loc să dispară, devin chiar mai dense, mai largi și de neșters.
- În numele spiritului, s-au injectat bani foarte mulți (sute de milioane de euro), iar alocările au înregistrat adesea un deficit izbitor de transparență, deși la mijloc au fost preponderent bani publici.
- În numele smereniei, au fost satisfăcute astfel numeroase ego-uri umflate până la Cer.
- În numele trăinicei și veșniciei neamului, s-au făcut o grămadă de combinații mânate de o grămadă de interse meschine și imediate.
- În numele purificării sufletului națiunii, au bătut palma tot felul de personaje impure, din spectrul profan și spectrul ecleziastic.
Un lucru e cert: umbrele acestea nu vor fi nicicând gonite.
Dar senzația că, de pe urma ctitoririi acestei impunătoare catedrale, România nu se alege cu vreun drum mai scurt spre mântuire sau cel puțin cu o oarecare limpezire a apelor ei atât de tulburi, e întărită axiomatic de faptul că o minunăție inginerească nu va dobândi niciodată puterea necesară de a îndepărta necurăția sufletească și moralitatea îndoielnică.
- Până la a se fi avântat să ridice cea mai cea dintre catedralele lumii ortodoxe, BOR ar fi avut în prealabil de adus țării un real serviciu prin asumarea onestă și plenară a cârdășiei capilor săi cu regimul comunist.
- Ar fi avut de îndepărtat din rândurile sale basculante de preoți-uscături care au continuat să oficieze și să avanseze ierarhic după decembrie ’89.
- Ar fi avut de sădit, în biserici și în mănăstiri, oameni suficient de cultivați și mai ales onești în raportarea lor la istoria națională, oameni capabili și totodată deschiși să abordeze critic cele mai criticabile episoade din existența BOR – de la antisemitism până la comunism și securism.
- Până să ridice o catedrală-mamut, BOR ar fi avut de făcut lucrare mare și îndelungată pe zona care rămâne probabil cea mai dureroasă: căci BOR a fost invariabil un factor decisiv de inhibare, descurajare, frânare și subminare a emancipării poporului, a modernizării la firul ierbii a țării.
- BOR s-a temut mereu de tot ceea ce a perceput ca reprezentând un pericol la adresa șanselor sale de a rămâne ancorată, fie și fragil, în proximitatea puterii politice a momentului (aspect lesne observabil și înainte, și după 1989).
Este cu atât mai dureros faptul că sfințirea picturii Catedralei Neamului va coincide cu o perioadă în care națiunea română este iarăși greu încercată. Va coincide cu o perioadă în care pericolul vine dinspre spectrul geopolitic, în speță (și iarăși) de la Răsărit.
Sfințirea super-picturii din super-catedrală creează condițiile unei reale desfătări propagandistice pentru vectorii autohtoni de influență pe care i-a cultivat la București regimul criminalului Putin.
Desigur că e nelalocul lui să acuzi BOR-ul de acum peste un deceniu că la finele îndelungatului proces de construcție a Catedralei Naționale va oferi, prin episodul sfințirii, o frumoasă platformă de propagandă unei Rusii aflată în război clasic cu Ucraina și unul hibrid cu România și restul aliaților ei. Căci de unde să fi știut BOR în anii 2010 că va fi așa un război în anii 2020 ?
Dar chiar și așa, e totuși cinstit să i se reamintească faptul că în tot acest interval BOR a tolerat impardonabil ascensiunea internă a unor vectori premium ai propagandei ruse, a tolerat propagarea, în interior, a narativelor care azi fac deliciul și fac servicii propagandei ruse. Și nici măcar după ce a izbucnit războiul din Ucraina, BOR nu a îndepărtat din rândurile sale nici preoții “mici”, nici marii ierarhi și nici călugării care s-au aliat cu politicieni pro-ruși sau care chiar au continuat să laude virtuțile lui Vladimir Putin (Teodosie e doar cea mai celebră dintre uscături).
Azi, când Catedrala Națională își vede sfințită pictura, imaginea de ansamblu a BOR este aceea a unui univers care facilitează propagarea vocii Rusiei mai degrabă decât propagarea vocii și intereselor României.
O fi mare sărbătoare pe 26 octombrie 2025 – dar nu peste tot, nu pentru toată lumea și în niciun caz pentru liniștea României.
Operațiunea derulată de Putin, de care Trump nu este deloc conștient, deși el este ținta
