Ce ar mai trebui să se întâmple pentru ca Netanyahu să plece?

Sursa: X

Revenirea lui David Cameron în funcția de ministru de externe a fost tratată de mass-media britanică drept o surpriză, intervenind la șapte ani după ce demisionase din funcția de prim-ministru întrucât alegătorii l-au sfidat și au ales să părăsească Uniunea Europeană. Pariul său pe un referendum privind Brexitul s-a întors împotriva lui și în câteva ore s-a retras, ușor întristat, dar cu capul sus.

În Israel, oamenii au folosit ocazia pentru a face un contrast între britanicul demn și al lor Benjamin Netanyahu, mereu intrigant, care a ignorat gălăgia crescândă legată de o demisie a sa după masacrul Hamas din 7 octombrie, cea mai mare catastrofă din istoria Israelului. Diferența rezidă parțial în contrastul dintre cele două tradiții politice; niciun membru al Knessetului nu s-a referit vreodată la un rival cu „onorabilul domn”. Dar Netanyahu duce lucrurile la un alt nivel.

Israel a avut lideri care au demisionat din cauza presiunii publice (Golda Meir în 1974, după Războiul de Yom Kippur), din motive etice (Yitzhak Rabin în 1976, din cauza unui cont bancar nedeclarat) sau pe fondul unor fiasco-uri politice (Menachem Begin în 1983, după dezastruoasa invazie din Liban din anul precedent).

 

Netanyahu are toate cele trei motive. Este inculpat într-un proces de corupție. Sondajele arată acum că aproximativ trei sferturi dintre israelieni vor ca el să demisioneze. Și a prezidat asupra unei eșecuri aproape inexplicabile, chiar și luând în considerare greșelile, incompetența și venalitatea.

Revenind acum un an la putere, după un scrutin norocos (opozitia i-a oferit victoria prin divizări idioate care au dus la aruncarea la gunoi a 6% din voturi), el a început un plan de „putinizare” a țării. Campania coaliției sale, de a elimina controlul asupra puterii executive, a declanșat cea mai mare mișcare de protest pe care Israelul a cunoscut-o vreodată, ducând la o scindare cu privire la care șefii structurilor de securitate au avertizat în zadar că slăbește securitatea națională, prin proiectarea vulnerabilității, și invită la atac.

Clădindu-și guvernul pe ultranaționaliști evrei și pe fanatici religioși, Netanyahu i-a lăsat pe extremiștii coloniști să provoace haos în Cisiordania, creând tensiuni care au distras grav armata în dimineața zilei de 7 octombrie. Frontiera cu Gaza era în mare parte neapărată atunci când mii de teroriști Hamas au spart gardul de frontieră.

Mai mult, Netanyahu a fost principalul susținător al unei idei care s-a întors împotriva sa într-un mod rar întâlnit în istorie: să permită unei mafii jihadiste sângeroase să conducă Gaza, pentru a-i diviza pe palestinieni și a slăbi Autoritatea Palestiniană moderată din Cisiordania, iar astfel reducând presiunea asupra Israelului pentru o soluție cu două state.

Acești bizari „tovarăși de pat” ai lui Netanyahu s-au dovedit a fi violatori în masă și ucigași de copii, care au dezmembrat și ars de vii întregi familii în casele lor, au răpit sute de sugari și supraviețuitori ai Holocaustului, i-au dus în tuneluri și subsoluri din Gaza și au lăsat în urmă un bilanț apocaliptic de 1.200 de morți. Cumva, armata a avut nevoie de cea mai mare parte a unei zile pentru a ajunge în teren; gura lui Netanyahu nu s-a auzit până la căderea nopții.

A fost cea mai sângeroasă zi pentru evrei, de la Holocaust încoace, și cu mult peste cel mai colosal dintre rateurile de strategie și execuție din istoria sionismului. Imaginile cu copii carbonizați, trupurile goale ale femeilor violate, relatări ale cruzimii care au rezultat din înregistrările audio și video, țipetele înfricoșate ale copiilor, urmate de împușcături și apoi liniștea sinistră – acestea nu vor fi niciodată uitate de israelieni.

Poate că li se pare ciudat americanilor, al căror sistem este diferit și al căror ultim președinte a încercat să rămână în funcție chiar și după pierderea unor alegeri, dar în sistemele parlamentare liderii nu ar trebui să supraviețuiască după un dezastru de asemenea nivel. Își depun mandatul – așa cum îl îndeamnă practic majoritatea israelienilor să facă.

Totuși, a devenit din ce în ce mai evident că Netanyahu ar prefera să-și roadă brațul și să-și scoată ochii decât să renunțe la poziția care îi permite să umble prin capitalele occidentale pe cheltuiala contribuabililor – de obicei, cu soția alături – în cadrul unor vizite oficiale artificial prelungite, în realitate expediții de shopping. Mai probabilă pare o convertire în masă la iudaism a conducerii Hamas.

La puținele conferințe de presă pe care Netanyahu a îndrăznit să le țină, a evitat cu contorsiuni baritonale întrebările insistente. La un moment dat, a făcut inima națională să tresară puțin, atunci când a spus că poartă „responsabilitate” – doar pentru a adăuga: „pentru viitorul țării”.

Asistenții săi explică faptul că, având în vedere operațiunea militară a Israelului pentru doborârea de la putere a Hamas, în Gaza – operațiune care ar putea dura un an sau mai mult, completează tot ei – Netanyahu trebuie să rămână, războiul primând asupra politicii. Rezultatul a fost crearea de meme precum: „nu oferi o masă copioasă înainte de a o termina” și „nu-ți părăsi soțul abuziv înainte a termina bătaia”.

Comentatorii mai serioși se burzuluiesc folosind diverse scheme pentru a-i forța pe aliații lui Netanyahu să-l părăsească pe cale parlamentară și să scape țara de această nefericire.

Mulți își amintesc de admonestarea făcută în 2009 tocmai de Netanyahu premierului de atunci, Ehud Olmert, invitat să demisioneze din cauza unei simple anchete polițienești. „Un prim-ministru implicat până peste cap în anchetele poliției”, spunea el la acea vreme, „nu are mandat moral și public de a decide lucruri critice pentru Israel, deoarece există o preocupare întemeiată că va decide în funcție de interesul său personal, pentru supraviețuirea sa politică, și nu în interesul național”.

Mi-ar plăcea să-i întind lui Netanyahu o scară. După ce am discutat cu el de mai multe ori de-a lungul anilor și am citit câteva din cărțile sale, știu că este într-o oarecare măsură un intelectual. Ca atare, aș vrea să-i ofer fundamentele filozofice pentru a-și face datoria față de poporul său și a-și încheia cariera.

În primul rând, am mari îngrijorări că Netanyahu, ca atât de mulți alții, inclusiv naziștii, a înțeles greșit conceptul de „voință de putere” al lui Friedrich Nietzsche. De fapt, nu este vorba despre dominația nesfârșită asupra altora, ci mai degrabă despre un efort constant de a atinge autodepășirea și stăpânirea de sine. Cu siguranță, o retragere grațioasă ar avea ceva din asta.

Într-adevăr, lectura principalelor lucrări filozofice te poate lăsa cu impresia clară că atunci când liderii naționali eșuează în mod catastrofal în îndeplinirea îndatoririlor lor, demisia devine o necesitate morală și etică, un act de responsabilitate și răspundere. În astfel de momente, demisia nu este doar o formalitate politică, ci un imperativ moral ancorat în principii etice enunțate de marii gânditori.

Teoria contractului social a lui Thomas Hobbes, apelul la smerenie al lui Jean-Jacques Rousseau, observațiile lui Friedrich Hayek cu privire la limitările centralizării, accentul pus de Immanuel Kant pe conceptul de datorie morală și importanța acțiunii conforme cu valori universale – toată această înaltă linie de gândire îi indică liderului care a eșuat lamentabil direcția către o binemeritată odihnă.

Kant a spus-o bine: „Nu este necesar ca atât timp cât trăiesc, să trăiesc fericit; dar este necesar ca atât timp cât trăiesc, să trăiesc onorabil”. Dar cum Netanyahu este un naționalist evreu, poate cel mai bun sfat pe care să i-l oferim ar fi cel dat de înțeleptul Hillel: „În locul în care nu există umanitate, fii tu om”.

Nu ar fi mai bine dacă ne-am lipsi de știri din statele polițienești

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here