În ultimele zile, inclusiv în reacția pe care a avut-o după vizionarea documentarului Recorder și inclusiv marți, de la Helsinki, președintele Nicușor Dan s-a declarat adeptul autoreglării sistemului de justiție, a autoguvernării magistraților, a distilării și rezolvării în interior a diverselor probleme (multe dintre ele, grave-grave) între și de către procurori, judecători și organismele breslei lor.
Venită de la nivelul unui om politic, într-un stat de drept, deci într-un cadru în care trece drept sfântă separația puterilor în stat, insistența președintelui Dan pe tema respectivei autoreglări și autoguvernări pare normală și ar merita salutată.
Aplicată la terenul de joc pe care îl cunoaștem cu toții – România zilelor noastre – chestiunea tinde totuși să se nuanțeze.
Căci, din perspectiva situației în care se află justiția, România zilelor noastre nu este în niciun caz o țară în care lucrurile funcționează normal, ci una care traversează o criză profundă.
Mai mult, criza profundă în care se găsește justiția, inevitabil depășește granițele justiției, reverberând pe multiple planuri nu mai puțin complexe – cel politic, cel social și cel economic.
Prin urmare, deja această primă constatare – există o criză profundă, iar ceea ce ar fi trebuit să funcționeze de fapt dă rateuri – pune sub semnul întrebării poziția președintelui (nu sub aspect principial, ci sub aspect funcțional).
O a doua remarcă este aceea că sistemul de justiție, deși pare, nu este totuși ceva abstract.
Sistemul de justiție înseamnă oameni (magistrați), înseamnă organisme de reglementare și reprezentare, înseamnă diverse foruri de conducere la diverse paliere (toate acestea, și ele, populate tot de oameni). Mai înseamnă un ansamblu de norme interne și de legi organice (concepute bine sau prost, aplicate sau încălcate tot de oameni – de data asta spectrul “oamenilor” fiind mai divers, căci nu se reduce la magistrați, ci atinge și sferele legislativă și executivă, formate din oameni politici).
Așadar: o parte din ceea ce merge prost în justiție provine nu doar din intern, ci și din extern, nu doar de la magistrați, ci și de la politicieni, ca și din interacțiunile și interesele celor două categorii.
În consecință, dimensiunea autoguvernării și autoreglării, pe care insistă șeful statului, se mai nuanțează o dată; e necesară, dar nu este și suficientă.
Ca o a treia remarcă, din nou una care proiectează nuanțe asupra chestiunii autoreglării și autoguvernării pe care insistă președintele Nicușor Dan, merită probabil atenție faptul că tot despre oameni e vorba și aici – de magistrați.
Cum pot fi reparate lucrurile preponderent din interior, din moment ce tocmai unii dintre cei aflați în funcții de conducere ori dintre cei cu statut de membri în organisme-cheie, nu au părut până acum în mod autentic interesați de garantarea independenței și a corectitudinii justiției ? Ba, pe alocuri au acționat sistematic spre a le submina.
Cum pot fi reparate lucrurile preponderent din interior, când dezvăluirile de presă din ultimii ani și marturiile din interiorul justiției, apărute în ultimele zile, indică faptul că, pe lângă “zeii” care taie și spanzură cum vor, mai există și o masă cronic tăcută, în unele cazuri cronic complice și, în general, cronic timorată de magistrați ?
Aceasta fiind imaginea de ansamblu, preferința președintelui Dan pentru îndreptarea situației preponderent prin autoreglare și autoguvernare nu pare integral de înțeles și s-ar putea să nu fie cea mai productivă.
Nicusor Dan se află de relativ puțină vreme la Cotroceni și își desfășoară activitatea sub o avalanșă de crize prioritare care îi cer atenția și implicarea.
De aceea, nu poate fi exclus faptul ca, în abordarea sa legat de criza din justiție, să aibă totuși mai multe lucruri în vedere decât ceea ce a lăsat până acum să se înțeleagă prin declarațiile publice în care a pus un disproporționat accent pe rezolvarea din interior a crizei respective.
Însă în caz că lucrurile nu stau astfel, atunci posibil devine și un alt scenariu: acela în care șeful statului privește criza din justiție ca pe o bătălie între clanuri, iar cel puțin pentru moment nu e tentat să încline balanța în beneficiul unuia sau altuia.
Iar dacă într-adevăr privește în acest mod situația (nu ar fi singurul, au existat în spațiul public voci care au tratat astfel povestea), Nicușor Dan tot are o problemă: nu atât pe partea de analiză, cât pe partea de implicare.
Căci indiferent cum stau în realitate lucrurile, șeful statului are și poziția, și pârghiile care-l obligă la implicare și care îi permit să fie mai mult decât un simplu spectator.
Nicușor Dan este un om inteligent, un politician experimentat și a avut ocazia să cunoască bine măruntaiele justiției încă din perioada sa de debut în spațiul public, când și-a făcut rodajul de activist civic tocmai pe culoarele instanțelor, bătându-se în justiție cu rechinii imobiliari din Capitală, fiind probabil nu rareori frustrat de lipsa de celeritate sau de verticalitate cu care sunt tratați justițiabilii.
Iar tocmai aceste calități ar trebui să îl ajute o dată în plus să priceapă că, clanuri-neclanuri, șeful statului nu are ce să caute pe margine.
În sine, autoreglarea și autoguvernarea justiției nu duc automat la o justiție corectă, credibilă, eficientă, funcțională – dovadă, tocmai starea de fapt din acest sistem, cu care ne confruntăm și pe care o comentăm.
Mai contează și direcția; iar în acest moment, direcția pe care o au autoreglarea și autoguvernarea din justiție numai cea optimă nu este.
Președintele țării poate contribui semnificativ, implicându-se pe măsură, la reorientarea sistemului.
