Mulți spun că supremația globală este scopul, dar zvonurile despre moartea Occidentului pot fi extrem de premature
Mulți își bat capul întrebându-se la ce s-a gândit China când a survolat cu un balon low-tech, ușor de observat, instalațiile nucleare americane. A vrut să fie prinsă? O branșă a acestei autocrații fragmentate a încercat să o facă de rușine pe cealaltă?
La ce se gândește China?
Este larg acceptat faptul că China caută atingerea, cândva curând, supremația globală, poate până la mijlocul secolului XXI (după calendarul gregorian, pentru a fi clari). Ceea ce face acest lucru și mai interesant – și mai puțin vulgar decât faptul de a fi doar o națiune în căutare de avantaje – este ciocnirea ideologică. A noastră este o epocă a concurenței crescânde între democrația liberală și autoritarism (fie că unul prefăcut democratic, așa cum fac sau nu Turcia și chiar Rusia, iar Iranul foarte slab).
Democrația liberală a trecut printr-un spasm de mare aroganță după victoria Occidentului asupra blocului sovietic. Trei decenii mai târziu, este clar ce am greșit: a fost o victorie asupra comunismului (un sistem economic care este antitetic naturii umane), dar nu asupra autoritarismului (un sistem politic care, din păcate, nu este).
Astăzi, democrația liberală nu este doar supusă unui nou atac extern, ci chiar se și atacă din interior. În SUA, administrația Trump a reprezentat un atac asupra sistemului care, de acum, pare să fi infectat baza Partidului Republican; în Europa, Polonia și Ungaria au instalat regimuri autoritare în mod democratic, fiecare din motivele sale triste; Israelul le-ar putea călca pe urme, ceea ce reprezintă un mare pericol pentru sine.
Peste tot în lume, diviziunea politică a migrat de la una bazată pe clasa socio-economică la una bazată pe educație – care se corelează, dar este diferită. Atașându-se chiar și oarecum de inteligență, aspect pe care oamenii îl văd ca făcându-i unici printre creaturile pământului, ea devine radioactivă. O mișcare de clește prezintă următoarele: mulți dintre cei din clasa muncitoare nu au aderat niciodată cu adevărat la punctele mai fine ale democrației liberale, cum ar fi drepturile minorităților; multe așa-zise elite ajung la concluzia că democrația nu funcționează, deoarece mobilitatea este scăzută, iar cei mai puțin educați au mai mulți copii.
Cu asta ca fundal, îngâmfarea cu privire la superioritatea democrației este deplasată. Cel mai bine este ca lucrurile să fie lăsate pe mâinile politicienilor și ale altor mincinoși. Adevărul este că lumea în curs de dezvoltare privește – am observat asta recent, în anii petrecuți în Egipt – iar acolo mulți văd democrația ca fiind sub constrângere.
Faptul că până și unele țări democratice se înclină spre elemente de autocrație îi oferă Partidului Comunist Chinez un picior pe care să se sprijine atunci când susține că sistemul său este mai bun – că, într-un fel, în ciuda cruzimii și despotismului, nu este ceva la întâmplare, ci ceva ciudat și eficient de meritocratic.
Ideea este că partidul cu 96 de milioane de membri, reprezentând o zecime din adulți, este suficient de mare pentru a reprezenta poporul. Și această avansare în rândurile sale nu este doar o funcție a servilismului nelimitat (deși acesta reprezintă, cu siguranță, un factor), ci și a unui merit autentic, unul care va produce o clasă conducătoare competentă.
Oferă democrațiile o clasă conducătoare competentă? În privința asta, nu sunt sigur că putem face față adevărului.
Produc democrațiile o clasă politică competentă?
Am argumentat în aceste pagini că nu există nimic antitetic în cultura chineză față de democrație – așa cum demonstrează versiunea robustă a acesteia, care prosperă printre cei aproape 25 de milioane de oameni din Taiwan. Acestea fiind spuse, totuși, nu există nicio dovadă că PCC este pe cale să cadă în curând. Pentru ca o revoluție să reușească, ar trebui să supere poporul mai mult decât e cazul în prezent.
Ceea ce a permis sistemului iliberal chinez să liniștească oamenii din China continentală a fost creșterea economică foarte puternică pe care a înregistrat-o în ultimele patru decenii, o perioadă în care creșterea medie anuală apropiată de 10% era de trei ori mai mare decât ratele din Occident. Același lucru împiedică ambițiile sale de supremație globală să fie absurde: primatul economic, bazat pe ratele de creștere, pare potențial la îndemână.
Cum adică la îndemână?
Din cauza bazei de referință scăzute, după calvarul comunismului lui Mao, creșterea fenomenală a adus China doar la un nivel la care reprezintă aceeași proporție din economia globală ca și pentru populația globală – puțin peste o șesime.
SUA, cu 4% din populația lumii, reprezintă de două ori mai mult din producția globală decât China. Ar putea fi depășită în cele din urmă? Depinde dacă creșterea Chinei (care a încetinit în ultimii ani, dar rămâne mult mai mare decât cea a Occidentului) poate continua.
Și asta ne aduce la Vladimir Putin. L-am creditat acum câteva zile că a ajutat lumea să înțeleagă – prin greșeala sa epică de a invada Ucraina – că autoritarismul poate duce la o prostie periculoasă. Acesta este un cadou major făcut de Putin umanității, dar s-a dovedit util și celor care doresc să oprească ascensiunea Chinei.
Putin a făcut acest lucru din neatenție, expunând dezavantajele globalizării într-un mod pe care toată lumea îl poate înțelege.
Creșterea economică a Chinei a fost alimentată de o serie de factori, inclusiv investiții vaste în infrastructură și proiecte de urbanizare. Dar principalul motor a fost statutul Chinei de fabrică din alegere pentru Occident. Nici măcar nu trebuie să apelezi la Alibaba – o mare parte din tot ceea ce este disponibil pe Amazon este fabricat în China. Comerțul UE cu China se apropie de 1 trilion de dolari anual; SUA importă de aproximativ o jumătate de trilion de dolari – mai mult decât din orice altă țară și de patru ori mai mult decât importurile din orice țară din afara Americii de Nord.
Războiul lui Putin a scos la iveală dependența energetică a Europei de Rusia (al cărei gaz natural reprezentase 40% din consumul Europei de dinainte de război). Această dependență a expus Europa șantajului energetic și i-a slăbit poziția, în încercarea de a apăra Ucraina. Rusia a fost, de asemenea, capabilă să provoace penurie de alimente și probleme în lanțul de aprovizionare, în întreaga lume.
Astfel, oamenii ajung la concluzia că, în loc ca lumea să fie adusă laolaltă de comerțul liber și în loc ca acesta să încurajeze exportul modelului politic al Occidentului (cum presupuneau odinioară SUA și mai ales Germania), avem o dependență de jucători de rea-credință care fie pot produce bunuri ieftine (în unele cazuri în ateliere sau prin versiuni de muncă sclavagistă) fie pur și simplu au fost suficient de norocoși pentru a se cocoța pe un boom al mărfurilor.
Starea de spirit din Occident este acum una de suspiciune față de globalizare. SUA, prin legea CHIPS, încearcă din greu să obțină independența în materie de semiconductori. Dar asta va dura ceva timp și, între timp, lumea va fi foarte precaută ca China să obțină controlul asupra industriei de microcipuri din Taiwan. Asta, mai mult decât fidelitatea față de democrația din arhipelag, ar putea ghida politica SUA acolo.
În esență, această politică echivalează cu păstrarea situației actuale, iar nu mai mult. SUA înțeleg că niciun guvern de la Beijing nu poate accepta independența oficială a Taiwanului. Pierderea sa temporară în fața Japoniei, în 1895, este un simbol al „secolului de umilință a Chinei”.
Într-o dezbatere la I24 News, David Goldman, editor adjunct al Asia Times, a susținut că SUA ar putea să nu aibă puterea de foc necesară pentru a-și proiecta cu adevărat puterea în Marea Chinei de Sud – și, prin urmare, nu tânjește foarte mult după o luptă.
Bradley Bowman, Senior Director la Foundation for Defense of Democracies, a declarat că o anumită versiune de conflict este ceva inevitabil și i-a avertizat pe telespectatori (probabil pe cei din Occident) că nu vor să trăiască „într-o lume în care China este cea mai bună”.
Desigur, chiar dacă ascensiunea Chinei îi dă bice, iar economia sa o depășește pe cea a Americii sau a Europei, acest lucru, de unul singur, nu va însemna că ea este și cea mai importantă.
O adevărată putere globală, am răspuns eu, se poate lăuda cu inovații tehnologice consistente – nu doar industrie, spionaj și replicare. În China, asta încă rămâne de văzut. Iar marca supremă a unei superputeri este puterea soft, care necesită o afinitate culturală ce nu a fost nici punctul forte al Chinei și nici dorința ei evidentă.
Acesta a părut să fie punctul de dezacord din dezbatere: dorește China un avantaj economic maxim sau o influență geopolitică maximă? Cheia păcii globale rezidă tocmai în a înțelege care este tipul de primat pe care îl caută China.
- Versiunea în limba engleză – AICI
