Blocajul traversat de sprijinul militar occidental pentru Ucraina, în general, și încăpățânarea Washingtonului și a Berlinului, în particular, de a-i refuza Kievului furnizarea armelor cu rază lungă de care este nevoie pentru a descuraja Moscova și totodată pentru a-i slăbi randamentul pe front va fi consemnat de istorie în doar două moduri posibile: fie ca o eroare de etapă, fie ca o greșeală fatală ce va fi stat la baza unui lanț de fenomene geopolitice și militare cu implicații mult dincolo de frontierele Ucrainei și chiar de limitele geografice ale continentului.
Primul caz ar echivala cu scenariul în cele din urmă fericit, căci de etapă fiind, ar însemna că eroarea va fi fost îndreptată în timp util – iar ca urmare, dinamica frontului reechilibrată în detrimentul rușilor și amenințarea unei internaționalizări a războiului ruso-ucrainean cel puțin ținută sub control.
Al doilea caz ar reflecta scenariul dezastruos, în care sprijinul militar în cauză va fi venit tardiv sau deloc – iar ca urmare, Rusia își va fi asigurat o poziție adecvată pentru a-și proiecta în anii care urmează amenințarea și forța de-a lungul și de-a latul continentului. Într-o asemenea ipoteză, ar căpăta automat contur și eventualitatea unei conjuncții a noii poziții și posturi rusești cu postura belicoasă chineză deja cristalizată; implicațiile fiind, de această dată, unele inevitabil la scară planetară.
Că acestea sunt lumile posibile care pândesc lumea la orizont ne-o sugerează suficient de convingător istoria, mai ales cea a secolului XX; însă tot asta rezultă și din cea mai blândă analiză a regimurilor Putin și Xi. Cine vede lucrurile într-o lumină mai optimistă, desigur, are tot dreptul să procedeze astfel, dar și toate șansele să se înșele.
Tocmai de aceea și par ca rupte dintr-un film scris și regizat de un amator ezitările de „mare clasă” la care asistăm (în rândul unor cancelarii occidentale) și jocurile electorale stupid de limitate pe care le vedem (în Congresul SUA).
E drept, nu ar fi prima dată când națiunile care cu adevărat pot influența mersul lumii acționează, tocmai în momentele decisive, contrar imperativelor bunului simț și chiar împotriva propriilor interese. Până la urmă de aia au fost posibile și au devenit realitate primele două războaie mondiale.
În cazul acelor conflagrații, istorici serioși au demonstrat între timp, fără drept de apel, că dezastrul putea fi evitat; mai mult decât atât, au expus grăitor cum liderii din cele două epoci avuseseră, în timp real, suficiente date și instrumente pentru a scrie altfel istoria, nefiind imperios necesar avantajul privirii retrospective.
Este dificil de înțeles și cu atât mai greu de explicat de ce națiunile ajung să îmbrățișeze cele mai absurde poziții și să ia cele mai proaste decizii fix atunci când momentul este mai neîngăduitor și mai răzbunător ca oricând cu abuzul de conformism și risipa de rațiune.
Dar poate că un răspuns rapid și capabil să penetreze acest mister este acela că, în ciuda discursurilor și a naturii multistratificate a intereselor, liderii și națiunile sunt prea orbiți de cotidian pentru a fi capabili să modeleze viitorul și pentru a fi înțelepți să mai privească o dată cu atenție la ceea ce a fost în trecut.
Cumva, tocmai acest deficit cronic (și aparent nevindecabil) de atenție a făcut inevitabile nu doar sincopele de acum în ceea ce privește sprijinul occidental pentru Ucraina, ci și declanșarea însăși a invaziei totale de către Rusia, în februarie 2022.
Istoria nu este doar o problemă a istoricilor, cum fals pot crede unii, ci și o realitate ce ține de cotidian. Istoria se scrie în prezent, iar cei ce o scriu au o responsabilitate de anvergura căreia rareori și în prea rare cazuri sunt conștienți.
