„Atât în ceea ce privește schimbările climatice, cât și noile tehnologii cu dublă utilizare, proiectul fundamental de pace al Europei ar trebui să devină global. Devastarea regiunii în două războaie mondiale a dezbrăcat-o de dorința de a-i domina pe ceilalți, ceea ce face ca Uniunea Europeană să acționeze mai ușor ca un intermediar de pace”, scrie Kemal Derviș, pentru Project Syndicate.
<< Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul anului 2021, Uniunea Europeană își dezbate alegerile și prioritățile într-o lume din ce în ce mai periculoasă. Din 1945, Europa a reușit să-și realizeze „proiectul de pace”, făcând războiul dintre vechii adversari continentali de neconceput și, probabil, atingând o „pace perpetuă” kantiană pe teritoriul Uniunii.
Mai mult, deși numeroși analiști atribuie colapsul comunist din 1989-1991 incapacității Uniunii Sovietice de a susține o cursă a înarmărilor cu Statele Unite, un motiv mai profund al eșecului blocului sovietic a fost succesul economiei de piață socială vest-europeană. Și nicăieri acest lucru nu a fost mai clar decât în competiția dintre Germania de Vest și Germania de Est.
În mod crucial, Germania de Vest – și Europa de Vest în general – au demonstrat că este posibil să existe o democrație liberală, o economie de piață în creștere și politici care să redistribuie efectiv veniturile și să ofere protecție socială cuprinzătoare. Succesul modelului de pace al Europei de Vest și al economiei sociale de piață, la fel ca slăbiciunea sistemului sovietic, au dus la înfrângerea ideologică a comunismului și la colaps.
Astăzi, în contextul în care lumea se confruntă cu alte provocări formidabile, există două „misiuni” globale pe care Europa le-ar putea îmbrățișa, în conformitate cu istoria sa postbelică, ca proiect de asigurare a păcii regionale.
Prima se referă la schimbările climatice. Este adevărat, recenta Conferință a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (COP26) de la Glasgow a produs noi angajamente notabile din partea țărilor și alianțelor de actori privați. Dar, având în vedere concluziile celui de-al șaselea raport de evaluare al Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice, eforturile ambițioase de atenuare trebuie să fie lansate în avans, în acest deceniu. Aceasta e calea reală către o lume neutră din punct de vedere al carbonului, iar nu angajamentele care țintesc mijlocul secolului.
Menținerea încălzirii globale aproape de ținta de 1,5 °C, așa cum a fost stabilit în acordul climatic de la Paris, din 2015, va depinde mult mai mult de SUA, China și economiile emergente și în curs de dezvoltare decât de Europa, care reprezintă mai puțin de 8% din emisiile de gaze cu efect de seră. În ciuda promisiunilor făcute la Glasgow și a progreselor remarcabile în tehnologiile verzi, cursa pentru a menține tangibilă ținta 1,5 °C se duce pe un traseu presărat cu obstacole majore.
În SUA, administrația președintelui Joe Biden este angajată în eforturi ambițioase de reducere a emisiilor de carbon, dar întâmpină o rezistență puternică. Dacă Partidul Republican câștigă alegerile intermediare din 2022 și alegerile prezidențiale din 2024, politicile climatice ale SUA vor fi cu mult sub angajamentele COP26, chiar dacă unii conservatori iau în sfârșit riscul climatic în serios.
China reprezintă un alt obstacol. Angajamentul său actual de a atinge nivelul maxim al emisiilor de dioxid de carbon până în 2030 este incompatibil cu nevoia de atenuare anticipată. Dacă China nu își reduce emisiile mai devreme, cursa climatică va fi pierdută. Înrăutățind lucrurile, cele două superputeri își pot baza acțiunile climatice pe ceea ce face cealaltă.
Și mai există economiile emergente și în curs de dezvoltare, unde va fi nevoie de o mare parte din noile investiții în climă. Capacitatea acestor țări de a contribui la o cale globală de atenuare anticipată depinde de ajutorul financiar venit din partea economiilor avansate. Țările bogate au promis o astfel de asistență la Glasgow, dar eșecurile lor din trecut de a onora angajamente similare nu inspiră încredere.
Există o șansă rezonabilă ca o combinație de progres rapid în tehnologiile verzi, evoluții politice favorabile în SUA și China și ajutor financiar pentru piețele emergente să permită atenuarea accelerată de care are nevoie planeta. Dar există și o probabilitate semnificativă ca anii 2020 să devină un deceniu de „război perpetuu” pe problemele climatice, marcat de reveniri, întârzieri și mai multe promisiuni încălcate.
Dar Europa poate avea o influență pozitivă asupra politicilor climatice ale SUA și Chinei, în special printr-un mecanism de ajustare a frontierei de carbon, implementat cu atenție, care impune o taxă asupra importurilor cu consum intens de carbon în UE. Și poate avea o influență mai decisivă asupra mobilizării resurselor necesare piețelor emergente prin sprijinirea majorărilor de capital pentru băncile multilaterale de dezvoltare la care țările europene sunt mari acționari.
A doua arenă în care condițiile pot duce la un război perpetuu – și, prin urmare, pot cere o „misiune de pace” europeană – este cea a tehnologiilor cu dublă utilizare, cum ar fi computerul cuantic, inteligența artificială și biotehnologia. Deși astfel de inovații oferă omenirii oportunități extraordinare pentru o viață mai lungă și o bunăstare mai mare, ele implică, de asemenea, riscuri existențiale similare celor prezentate de armele nucleare și de schimbările climatice.
Este dificil să se tragă linia dintre utilizarea pașnică a acestor tehnologii și desfășurarea lor pentru a câștiga superioritate strategică față de rivali. Concurența tehnologică agresivă dintre China și SUA tinde deja spre un conflict perpetuu, în care a-i permite celuilalt să meargă înainte i-ar putea permite să domine lumea.
Ceea ce face acest pericol și mai mare decât cursa înarmărilor nucleare din trecut este că armamentul tehnologiilor civile de astăzi poate să nu necesite resurse suplimentare semnificative. Cercetarea medicală civilă, de exemplu, a adus lumea înfricoșător de aproape de a putea produce virusuri sintetice care ar putea fi transformate în arme de distrugere în masă. Scenarii similare sunt probabile în dezvoltarea AI. Și mai înfricoșătoare, în ambele cazuri, este posibilitatea ca accidente neintenționate să poată avea loc sau ca actori teroriști non-statali să poată dobândi capacitatea de a folosi inovațiile pe post de arme.
Europa ar putea conduce în acest domeniu, așa cum a făcut și în ceea ce privește clima. În special, ar trebui să avertizeze în mod constant asupra acestor pericole și să ajute la elaborarea de noi reguli și tratate asemănătoare pactelor de control al armelor care au ajutat anterior să protejeze lumea de Armaghedonul nuclear. Poate face acest lucru, salvând în același timp valorile democratice liberale fundamentale împotriva utilizării abuzive a acestor tehnologii nu numai de către state, ci și de către leviatanii corporativi privați.
Prin urmare, atât în ceea ce privește schimbările climatice, cât și noile tehnologii cu dublu scop, proiectul fundamental de pace al Europei ar trebui să devină global. Europa are o mare capacitate umană și științifică, iar devastarea ei în două războaie mondiale a dezbrăcat-o de dorința de a-i domina pe ceilalți. Acest lucru face ca UE să acționeze mai ușor ca un intermediar de pace. Deși cu siguranță Europa trebuie să continue să îmbunătățească bunăstarea cetățenilor săi, îmbrățișarea misiunilor globale precum cele descrise aici ar putea oferi o motivație nouă pentru această generație și pentru viitoarele generații de europeni. >>
