<< Țările de la granițele Rusiei au aflat că garanțiile sale de securitate nu au valoare și că agresiunea este răsplătită >>, scrie Ben Dubow, într-o analiză CEPA.
<< Pe 15 septembrie, liderii Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO), inițiativa de cooperare regională condusă de China, s-au întâlnit la Samarkand, în Uzbekistan. Capetele de afiș, Vladimir Putin și Xi Jinping, aflați în prima lor călătorie internațională în aproape trei ani, au căutat să „provoace ordinea mondială” oferind o alternativă la „instituțiile de sorginte occidentală”. Pe măsură ce liderii autoritari prezenți făceau schimb de păreri în public și planuri în privat, o privire asupra acestei noi ordini mondiale se dezvăluia chiar alături.
În a doua zi a conferinței, forțele tadjice au pătruns adânc în teritoriul Kîrgîstanului, punând pe fugă 120.000 de civili și soldându-se cu peste 100 de morți. Conflictul reprezenta a doua invazie a unui aliat dintr-un tratat rus – și al doilea eșec al Rusiei de a răspunde, în două săptămâni; primul fusese atacul Azerbaidjanului asupra Armeniei. În timp ce Xi și Putin își clădesc visul de a avea o nouă ordine mondială, liderii autoritari oportuniști văd o ușă întredeschisă spre restabilirea poziției geopolitice pe câmpul de luptă, cu puține consecințe. Președintele tadjik, Emomali Rahmon, a presupus, deocamdată cu acuratețe, că haosul întreținut de ruși se deșiră.
Granița muntoasă și plină de exclave, dintre Tadjikistan și Kârgâzstan, a fost încă de la dobândirea independenței un punct de aprindere a conflictului între cele două state. Încercările sovietice de a-i încadra pe tadjicii, în mare parte urbani, și pe kîrgîzi, în mare parte nomazi, în state naționale unite, la începutul secolului al XX-lea, au pus zeci de mii de etnici kîrgîzi și tadjici de partea greșită a graniței din țările lor natale, nou definite. Presupusele abuzuri ale tadjicilor din Kîrgîzstan sau ale kîrgîzilor din Tadjikistan declanșează adesea scurte confruntări la graniță. Ultima izbucnire majoră a avut loc în 2021, când forțele tadjike au bătut grav civili kîrgîzi.
Deși ambele părți au ajuns la o încetare a focului, inclusiv la patrule comune de securitate, luptele izolate au continuat. În anul de până la conflictul de săptămâna trecută, cinci lupte separate au făcut 10 morți. (text apărut în 29 septembrie – n.tr.)
Spre deosebire de conflictul din Nagorno-Karabah, în care, înainte de a acționa, Azerbaidjanul a petrecut o lună testând public hotărârea Rusiei, semnele de avertizare ale unei izbucniri majore în Asia Centrală fuseseră aproape inexistente. Tadjikistanul și Kîrgîzstanul îparticipaseră la două exerciții militare comune separate în această vară (ambele țări sunt aliate, prin tratat, în cadrul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, OTSC, condusă de Rusia), cei doi președinți avuseeră o întâlnire amiabilă și ambii se angajaseră să participe la summitul OSC de la Samarkand.
Schimbarea majoră a avut loc în Nagorno-Karabah, unde Armenia a învățat dur valoarea unei garanții de securitate rusești. Rusia predase aceeași lecție în Kîrgîzstan, cu un deceniu înainte. După ce președintele de atunci, Karmabek Bakiev, s-a mișcat greu în ceea ce privește construirea unei noi baze rusești în țară, presa rusă, încă predominantă în Kîrgîzstan, și-a întors toată forța împotriva lui. Apoi, Kremlinul a majorat prețurile gazelor, punând economia kîrgîză în pericol. Protestele populare au izbucnit și l-au răsturnat pe Bakiev. Țara a coborât în haos, cu pogromuri și represalii între etnicii uzbeci și kîrgîzi, care au făcut aproape 900 de morți. Guvernul provizoriu, susținut de Rusia, a solicitat asistența OTSC. Apelul a fost respins.
În următorul deceniu, Kîrgâzstanul nu a reușit să își diversifice garanțiile de securitate: centrul de tranzit american de la Manas s-a închis și, în timp ce China oferă împrumuturi masive, cooperarea militară a rămas minimă.
Prin contrast, liderul tadjik, Emomali Rahmon, a devenit unul dintre cei mai capabili concurenți ai noului Great Game. Tadjikistanul este presărat cu baze pline cu personal sau operate de ruși, indieni și chinezi. Țara se mândrește cu singura fabrică internațională de drone a Iranului, în timp ce acceptă simultan zeci de milioane de ajutoare și instruire militară din partea SUA.
Cu riscul larg distribuit pe partea tadjică și valoarea unei garanții de securitate OTSC care se „evaporă” în Caucaz, partea tadjică a avut toate stimulentele să-și exploateze avantajele pentru a dicta termenii oricărei eventuale reglementări a frontierei. Riscul pare să fi dat roade: Putin a răspuns cu apeluri generice la pace, în timp ce Ministerul chinez de Externe a sperat că „cele două țări au capacitatea de a rezolva diferendele dintre ele”. Liderii din interiorul Rusiei înțeleg din ce în ce mai mult că, în principal, costul agresiunii scade, în timp ce beneficiile cresc.
Xi și Putin au sosit la Samarkand promițând să „provoce ordinea globală”. După cum arată situația care se deteriorează de-a lungul granițelor lor, au făcut-o, dar mai mult din eroare decât prin proiect. >>
Rezoluția ONU pe anexări, blocată de Rusia. China, încă o paradă de fățărnicie
