<< Când imperiile sau marile puteri cad, apar haosul și războiul >>, scrie Robert D. Kaplan, pentru Foreign Affairs.
<< Războaiele sunt balamalele istoriei. Iar războaiele prost concepute, atunci când servesc drept puncte culminante ale declinului național mai general, pot fi fatale. Acest lucru este valabil mai ales pentru imperii. Imperiul Habsburgic, care a stăpânit peste Europa Centrală timp de sute de ani, ar fi dăinuit în ciuda deceniilor de decădere dacă nu ar fi trecut prin înfrângerea din Primul Război Mondial. Același lucru este valabil și pentru Imperiul Otoman, care de la mijlocul secolului al XIX-lea tot era menționat ca „bolnavul Europei”. După cum s-a întâmplat, Imperiul Otoman, ca și cel Habsburgic, s-ar fi putut zbate zeci de ani și chiar s-ar fi reformat, dacă în Primul Război Mondial nu s-ar fi aflat în tabăra învinșilor.
Dar consecințele unei astfel de soarte imperiale nu trebuie niciodată subestimate sau celebrate. Imperiile se formează din haos, iar colapsul imperial lasă adesea haos în urma lui. Statele mai monoetnice care au apărut din „cenușa” imperiilor multietnice habsburgice și otomane s-au dovedit adesea a fi radicale și instabile. Acest lucru se datorează faptului că grupurile etnice și sectare, și nemulțumirile lor particulare, care fuseseră potolite sub influențele imperiale comune, s-au trezit brusc singure și s-au luptat unul împotriva celuilalt. Nazismul și fascismul, în general, au influențat statele și taberele ucigașe din Balcanii post-habsburgi și post-otomani, precum și pe intelectualii arabi care studiau în Europa, care au adus aceste idei înapoi în patriile lor postcoloniale proaspăt independente, unde au contribuit la formarea ideologiei dezastruoase a baasismului. Winston Churchill a speculat, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial că, dacă monarhiile imperiale din Germania, Austria și din alte părți nu ar fi fost înlăturate la masa păcii de la Versailles, „nu ar fi existat Hitler”.
Secolul al XX-lea a fost în mare parte modelat de prăbușirea imperiilor dinastice, în primele decenii, și de războiul și răsturnările geopolitice care au urmat în ultimele decenii. Imperiul este mult disprețuit de intelectuali, dar declinul imperial poate aduce probleme și mai mari. Orientul Mijlociu, de exemplu, încă nu a găsit o soluție adecvată la prăbușirea Imperiului Otoman, așa cum o demonstrează vicisitudinile sângeroase din ultimele sute de ani.
Toate acestea ar trebui să fie ținute minte atunci când luăm în considerare vulnerabilitatea Chinei, Rusiei și Statelor Unite de astăzi. Aceste mari puteri pot fi chiar mai fragile decât par. Previziunea anxioasă, necesară pentru evitarea catastrofelor politice, – adică abilitatea de a gândi tragic pentru a evita tragedia – a fost fie insuficient dezvoltată, fie nicăieri pusă în evidență la Beijing, Moscova și Washington. Până acum, atât Rusia, cât și Statele Unite au inițiat războaie autodistructive: Rusia în Ucraina și Statele Unite în Afganistan și Irak. În ceea ce privește China, obsesia ei pentru cucerirea Taiwanului ar putea duce la autodistrugere. Toate cele trei mari puteri au demonstrat, în ultimii ani și decenii, în mod clar, că au crize de judecată neobișnuit de rele atunci când vine vorba de supraviețuirea lor pe termen lung.
Dacă vreuna sau toate marile puteri de astăzi și-ar slăbi dramatic puterea, confuzia și dezordinea ar crește în interiorul granițelor lor și în întreaga lume. Niște State Unite slăbite ca putere sau lovite ar fi mai puțin capabile să-și susțină aliații din Europa și Asia. Dacă regimul de la Kremlin s-ar „clătina” din cauza factorilor care decurg din războiul din Ucraina, Rusia, care este instituțional mai slabă decât China, ar putea deveni o versiune slabă a fostei Iugoslavii, incapabilă să-și controleze teritoriile istorice din Caucaz, Siberia și Asia de Est. Tulburările economice sau politice din China ar putea declanșa tulburări regionale în interiorul țării și, de asemenea, ar încuraja India și Coreea de Nord, ale căror politici sunt, în mod inerent, constrânse de Beijing.
Pământ trepidant
Marile puteri de astăzi nu sunt imperii. Dar Rusia și China poartă urmele moștenirii lor imperiale. Războiul Kremlinului din Ucraina este înrădăcinat în impulsuri care au existat atât în Imperiul rus, cât și în cel sovietic, iar intențiile agresive ale Chinei față de Taiwan răzbat încă de la dorința dinastiei Qing de hegemonie în Asia. Oficial, Statele Unite nu s-au identificat niciodată ca imperiu. Dar expansiunea spre vest, în America de Nord, și cuceririle teritoriale ocazionale, de peste mări, au dat Statelor Unite un iz imperial, în secolul al XIX-lea, iar în epoca postbelică s-au bucurat de un nivel de dominație globală cunoscut anterior doar de către imperii.
Astăzi, toate aceste trei mari puteri se confruntă cu un viitor incert, în care colapsul sau un anumit grad de dezintegrare nu pot fi excluse. Șirul de probleme este diferit pentru fiecare, dar provocările cu care se confruntă fiecare țară sunt fundamentale pentru însăși existența acestei puteri. Rusia se confruntă cu cel mai imediat risc. Chiar dacă ar triumfa cumva în războiul din Ucraina, Rusia va trebui să se confrunte cu dezastrul economic de a fi izolată de UE și economiile G-7, dacă nu există o pace autentică, ceea ce acum pare puțin probabil. Rusia poate fi deja „bolnavul Eurasiei”, așa cum Imperiul Otoman fusesel bolnavul Europei.
În ceea ce privește China, creșterea sa economică anuală a încetinit de la două cifre la una singură și ar putea ajunge în curând la zona de jos a creșterii cu o cifră. Capitalul a fugit din țară, investitorii străini vânzând multe miliarde de dolari în obligațiuni chinezești și alte miliarde în acțiuni chineze. În același timp, economia Chinei s-a maturizat, iar investițiile din străinătate s-au diminuat, populația sa a îmbătrânit și forța de muncă s-a micșorat. Toate acestea nu sunt de bun augur pentru stabilitatea internă viitoare. Kevin Rudd, președintele Societății Asiei și fost prim-ministru australian, a remarcat că președintele chinez, Xi Jinping, prin politicile sale etatiste și comuniste stricte, „a început să sugrume gâsca care, timp de 35 de ani, a oferit oul de aur”. Aceste realități economice dure, subminând nivelul de trai al cetățeanului chinez obișnuit, pot amenința pacea socială și sprijinul implicit pentru sistemul comunist. Regimurile autoritare, deși prezintă o aură serenă, mereu pot fi putrede pe interior.
Statele Unite sunt o democrație, așa că problemele lor sunt mai transparente. Dar asta nu le face neapărat mai puțin acute. Adevărul este că, pe măsură ce deficitul federal urcă spre niveluri insuportabile, însuși procesul globalizării i-a împărțit pe americani în jumătăți în conflict: cei absorbiți în valorile unei noi civilizații cosmopolite la nivel mondial și cei care o resping de dragul unei civilizații mai tradiționale și a unui naționalism religios. Jumătate din Statele Unite a evadat din geografia continentală, în timp ce cealaltă jumătate este legată de ea. Oceanele sunt din ce în ce mai puțin un factor în separarea Statelor Unite de restul lumii, care timp de peste 200 de ani au contribuit la asigurarea unității comunitare a țării. Statele Unite au fost o democrație de masă funcțională în epoca tipăritului și a mașinii de scris, dar sunt mult mai puțin un succes în era digitală, ale cărei inovații au alimentat furia populistă care a dus la ascensiunea lui Donald Trump.
Din cauza acestor schimbări, probabil că prinde contur o nouă configurație globală a puterii. Într-un scenariu, Rusia își scade brusc din putere din cauza războiului său prost conceput, China consideră că este prea dificil să obțină o putere economică și tehnologică susținută sub conducerea unui Partid Comunist Chinez (PCC) care revine din ce în ce mai mult la leninismul ortodox, iar Statele Unite trec peste tulburări interne și, în cele din urmă, reapare, așa cum a făcut imediat după Războiul Rece, ca o putere unipolară. O altă posibilitate o reprezintă existența unei lumi cu adevărat bipolară, în care China își menține dinamismul economic, chiar dacă devine mai autoritară. O a treia posibilitate este declinul treptat al tuturor celor trei puteri, ceea ce duce la un grad mai mare de anarhie în sistemul internațional, cu puteri de nivel mediu, în special în Orientul Mijlociu și Asia de Sud, chiar mai puțin restrânse decât sunt deja, iar statele europene incapabile să se pună de acord cu multe în absența unei conduceri americane puternice, chiar dacă continentul este amenințat de o haotică Rusie post-Putin, la granița sa.
Scenariul care va deveni realitate va depinde în mare măsură de rezultatul luptelor militare. Lumea este martoră la faptul că un război terestru major din Europa de Est afectează perspectivele și reputația Rusiei, de mare putere. Ucraina a prezentat mașinăria de război a Rusiei ca aparținând, în mod distinct, lumii în curs de dezvoltare: predispusă la indisciplină, dezertări și logistică slabă până la inexistentă, cu un corp extrem de slab de subofițeri. Precum războiul din Ucraina, un conflict sofisticat naval, cibernetic și cu rachetă în Taiwan, în Marea Chinei de Sud sau în Marea Chinei de Est, ar fi mai ușor de început decât de terminat. De exemplu, care ar fi scopul strategic al Statelor Unite odată ce astfel de ostilități militare vor începe serios: sfârșitul guvernării PCC în China? Dacă da, cum ar răspunde Washingtonul la haosul rezultat? Statele Unite abia au început să se gândească la aceste întrebări. Războiul, așa cum a învățat Washingtonul în Afganistan și Irak, este o cutie a Pandorei.
Strategia de supraviețuire
Nicio mare putere nu durează pentru totdeauna. Dar poate cel mai impresionant exemplu de rezistență este Imperiul Bizantin, care a durat din 330 d.Hr. până la cucerirea Constantinopolului, în timpul celei de-a patra Cruciade din 1204, doar pentru a se recupera și a supraviețui până la o victorie finală otomană, în 1453. Acest lucru este de două ori impresionant dacă ne gândim că Bizanțul avea o geografie mai dificilă și dușmani mai puternici și, în consecință, vulnerabilități mai mari, decât avea Roma în Occident. Istoricul Edward Luttwak a susținut că Bizanțul „s-a bazat mai puțin pe forța militară și mai mult pe toate formele de persuasiune – pentru a recruta aliați, a descuraja inamicii și a-i determina pe potențialii inamici să se atace unul pe altul”. Mai mult, atunci când luptau, notează Luttwak, „bizantinii erau mai puțin înclinați să distrugă inamicii decât să-i stăpânească, atât pentru a-și păstra puterea, cât și pentru că știau că inamicul de astăzi poate fi aliatul de mâine”.
Cu alte cuvinte, nu este vorba doar de a evita războiul major ori de câte ori este posibil, ci și de a nu fi deschis ideologic, pentru a putea considera inamicul de astăzi prietenul de mâine, chiar dacă are un sistem politic diferit de al tău. Acest lucru nu a fost ușor pentru Statele Unite, având în vedere că se consideră o putere misionară angajată în răspândirea democrației. Bizantinii au introdus o flexibilitate amorală în sistemul lor, în ciuda presupusei sale religiozități – o abordare realistă care a devenit mai dificil de realizat în Statele Unite, parțial din cauza puterii unei instituții mediatice superioară din punct de vedere moral. Personalități influente din mass-media americane solicită necontenit Washingtonului să promoveze și, uneori, chiar să impună democrația și drepturile omului în întreaga lume, chiar și atunci când acest lucru dăunează intereselor geopolitice ale SUA. Pe lângă mass-media, există estabishment-ul înuși de politică externă care, așa cum a demonstrat în mod clar intervenția militară a SUA din 2011 în Libia, nu a învățat pe deplin lecțiile colapsului Irakului și ceea ce era chiar și pe atunci „insolubilitatea” continuă a Afganistanului. Cu toate acestea, răspunsul relativ chibzuit al administrației Biden în Ucraina – să nu introducă trupe americane și să îi sfătuiască informal pe ucraineni să nu-și extindă războiul pe teritoriul rus – poate marca un punct de cotitură. Într-adevăr, cu cât Statele Unite sunt mai puțin misionare în abordarea lor, cu atât este mai probabil să evite războaiele dezastruoase. Desigur, Statele Unite nu trebuie să meargă atât de departe precum China autoritară, care nu oferă prelegeri morale altor guverne și societăți, ocupându-se cu plăcere de regimuri ale căror valori diferă de cele ale Beijingului, atunci când exită un avantaj economic și geopolitic.
O politică externă mai restrânsă a SUA ar putea fi „rețeta ”pentru supraviețuirea pe termen lung a puterii americane. „Echilibrarea offshore” ar servi la prima vedere drept strategie de ghidare a Washingtonului: „În loc să controleze lumea, Statele Unite ar încuraja alte țări să preia conducerea în controlul puterilor aflate în creștere, intervenind ea însăși numai atunci când este necesar”, afirmă politologii John Mearsheimer, iar Stephen Walt a spus-o în Foreign Affairs în 2016. Problema acestei abordări este, însă, că lumea este atât de fluidă și interconectată, cu crize dintr-o parte a Globului migrând în alte părți, încât reținerea poate pur și simplu să nu fie practică. „Echilibrarea offshore” ar putea fi pur și simplu prea restrictivă și mecanică. Izolaționismul a prosperat într-o epocă în care navele erau singura modalitate de a traversa Oceanul Atlantic și când dura zile pentru a face acest lucru. În prezent, o politică declarată de reținere ar putea doar transmite slăbiciune și incertitudine.
Din păcate, Statele Unite sunt sortite să fie implicate în crize externe, dintre care unele vor avea o componentă militară. Aceasta este însăși natura acestei lumi din ce în ce mai populată și interconectată, claustrofobă. Din nou, conceptul cheie este de a gândi întotdeauna tragic: adică de a medita asupra celor mai defavorabile scenarii pentru fiecare criză, fără a te lăsa imobilizat în lipsa de acțiune generală. Este mai mult o artă și o intuiție genială decât o știință. Totuși, așa au supraviețuit marile puteri.
Imperiile se pot termina brusc, iar atunci când se întâmplă asta, apar haos și instabilitate. Probabil că este prea târziu pentru Rusia să evite această soartă. China ar putea reuși, dar va fi dificil. Statele Unite sunt încă cele mai bine poziționate dintre cele trei, dar cu cât așteaptă mai mult să adopte o schimbare mai tragică și mai realistă în abordarea sa, cu atât șansele vor deveni mai slabe. O mare strategie a limitelor este crucială. Să sperăm că începe acum, cu politica de război a administrației Biden în Ucraina. >>
