Am tot așteptat să văd dacă filosoful german Peter Sloterdijk va da un interviu despre COVID-19. A făcut-o, în Le Point. Ce are el atât de special? Intelectual dotat cu o mobilitate renascentistă (face slalomuri spectaculoase printre științe sociale, psihopolitică, istoria ideilor, psihologie, religie etc.), Sloterdijk are o capacitate uluitoare de-a explica fenomene greu de descâlcit sau în plină formare, stârnind nu de puține ori controverse prin teoriile sale. Însă nu controverse de amorul provocării.
În interviu, Sloterdijk propune o altă cheie de lectură a pandemiei care ne-a zăvorât în colivii, hrănindu-ne cu lingurița imaginarul apocaliptic.
COVID-19 ne arată că trăim într-o „epocă a supra-reacției”, o epocă de „activism exagerat”, spune Peter Sloterdijk. „Deci, pentru că o contagiune apare din cauza unui nou membru intrat în universul macrobiotic, cu care încă nu ne-am familiarizat, închidem școlile (…) Acum, toată lumea, absolut toate lumea, este invitată să se simtă amenințată. Și omul este pregătit să se lase purtat de fantasmele amenințării, încât o bună parte a populației europene crede acum în ideea că face parte dintr-o specie aflată în proces de dispariție”, zice Sloterdijk.
Sistemul de stres
Coronavirusul atentează la „sistemul de stres al omului contemporan”, care este diferit de sistemul de stres al celui din secolul XX (acela nu avea, de exemplu, avansul nostru tehnologic, iar cel din Est fusese crescut intensiv în normele și psihopatiile fricii). „Să presupunem că, de obicei, sistemul de stres al omului contemporan este subocupat. Și acum, în fața unui nou dușman al rasei umane, s-a trezit. Superegoul colectiv pare să le impună liderilor guvernamentali să nu rateze niciuna dintre îndatoririle lor «materne»”, explică Sloterdijk.
„Materne”? Adică, fragilitatea noastră nevrotică cere acum Puterii să exercite asupra noastră o protecție socială nu socială, ci „maternă”. Adică, să excludă nu doar pericolul morții prin servicii de utilitate publică, ci însăși ideea de moarte din ecuație. Căci unul dintre efectele iubirii de mamă este excluderea ideii de moarte.
Speranța de viață
Ce altceva mai face COVID-19? Atacă politicile speranței de viață din Europa, fixate în jurul vârstei de 80 ani.
Speranța de viață este integrată ca produs politic „premium” în democrațiile euroatlantice și de care depinde prestigiul sanitar și o bună parte din legitimitatea și șarmul social ale unei democrații. În sens larg, vorbim despre un uriaș chenar mentalitar al speranței de viață.
Practic, coronavirusul ar putea produce și o „reformă” a speranței de viață pe continent, ceea ce ar echivala, ca impact psihologic, în primă instanță, cu senzația unei trădări politice, pentru că guvernele sunt, în primul rând, administratorii speranței de viață.
„Fuga (din fața pandemiei, prin izolare – n.n.) este acum, prin urmare, singura cale de-a nu te simți vinovat, în special în rândul celor care alcătuiesc mediul politico-medical. Este, de asemenea, unica cale de a-ți asuma responsabilitatea. Dacă exagerezi de zeci de ori, atunci nu vei mai fi acuzat de neglijență”, subliniază Sloterdijk.
„Securocrație”
Sloterdijk mai spune că această „corona-criză” afișează „toate simptomele unei confiscări politice de către o «securocrație» (șefii militari, instituțiile de forță – n.n.) camuflată în aparențele binevoitoare ale unei «medicocrații»”. Atenție, nu vă grăbiți să-l acuzați de teoria conspirației, căci el punctează clar faptul că afișează „simptomele” – deci, seamană cu, nu este o; deci, e vorba de estetică, estetica ingredientelor.
Agresorii naturali
Isteria legată de COVID-19 este și produsul unui deficit structural al societății, și anume absența unei dimensiuni politice a „dreptului de apărare în fața agresorilor naturali”, precum un virus, mai spune Sloterdijk.
Cu alte cuvinte, avem tone de doctrine militare ca să apărăm într-un război teritoriul țării, avem drone, sateliți, lucrăm la proiecte de inteligență artificială, ne înghesuim la simpozioane despre arta guvernării, punem pe roate industrii distopice, dar nu avem, noi, întreaga omenire, un cadru conceptual și practic, în privința siguranței naționale, ca să ne apărăm de o mutație virală.
Asta poate fi Noutatea cu adevărat șocantă, kafkiană cu care ne confruntăm, faptul că dintre toți dușmanii omenirii excludem – ca temă de dezbatere publică și, apoi, ca subiect într-un circuit legislativ – constant agenții patogeni, făcând din ei doar materia fantezistă, obscurantistă, a laboratoarelor de armament biologic.
Starea de urgență
„Noul virus din China este doar unul dintre numeroasele pseudonime ale mortalității umane medii”, mai spune Sloterdijk, dând ca exemplu faptul că Germania are o mortalitate zilnică de 3.000 de persoane, din diverse motive, însă nu și un concept potrivit pentru această rată, un concept care să hipnotizeze apocaliptic atenția maselor.
În 2017, Oficiul Federal de Statistică din Germania a consemnat 932.272 de morți, „marea majoritate produsul catastrofelor vremurilor noastre, deci nu este necesar să le pronunțăm denumirile medicale”. În general, morți consemnate în „necrologurile lipite pe ușile magazinelor alimentare din sate”, fără „participarea presei și a șefilor de stat”.
Ce mai spune Sloterdijk? Ne mai explică și ceva legat de starea de urgență națională.
„Nu haosul decurge din această boală, ci într-un mod foarte anti-liberal – fantoma ordinii regăsite. Curios, dar asta are ceva din starea de excepție la care visau unii gânditori în anii 1920 și 1930, precum Carl Schmitt (teoritician politic nazist – n.n.). Pentru el, suveranul este cel care decide asupra stării de urgență și validitatea unei decizii nu este determinată de conținutul acesteia, ci de faptul că este luată de o autoritate considerată legitimă. Eu mă întreb dacă nu cumva trăim un MOMENT ISTORIC NEBUN. Închidem granițele deși știm că un virus călătorește fără pașaport. Dacă nu ar fi consecințele unor asemenea decizii, totul ar fi chiar comic, ca-n acele piese de secol XVII în care histrionul și medicul îmbrăcat în negru și cu o mască cu nas lung se întâlnesc. Uite ce s-a întâmplat în Italia, unde oamenii consemnați la domiciliu cântă operete pe balcoane, în Mondovision! Făcând muzică pe balcoane, râd de fapt de propria lor supunere în fața dictaturii medicalo-colectiviste.”
Moare UE?
Să ne potolim viziunile întunecate, căci UE nu crapă. Asta mai spune Sloterdijk. „Să fim serioși, nu putem spune că s-a terminat cu Europa. Într-adevăr, astăzi un număr semnificativ de națiuni europene își formulează politica imunologică în conformitate cu granițele naționale. Dar asta nu este neapărat o repliere identitară, ci o expresie a faptului că puterea lor de-a acționa în conformitate cu legislația în vigoare (legislația UE – n.n.) este limitată de domeniul drepturilor naționale. Toate aceste restricții vor dispărea odată ce va trece criza. Cu dezamăgire pentru cei care au simțit o oarecare satisfacție, ca și cum stresul globalizării și dictatura mobilității ar fi fost suspendate. Eroare. Toate acestea se vor relua mai mult sau mai puțin repede și mult mai puternic decât înainte, sub pretextul că suntem nevoiți să recuperăm pierderile.”
Labirintologia
COVID-19 ne mai poartă într-o direcție virgină: poate că ar trebui să inventăm o nouă știință – LABIRINTOLOGIA, spune Sloterdijk.
Labirintologia? Da, labirintologia. „Într-un labirint nu vă așteptați să găsiți drumul din prima încercare. Totul depinde de memoria bună pe care o avem în bifurcații”.
De pildă, o bifurcație: „lasă-i să iasă” din case sau „ține-i închiși”. „Așa-numita lume «rezonabilă» a optat pentru cea de-a doua. Ne prefacem că învingem vrăjmașul întunecat punându-i un număr infinit de obstacole, în timp ce specialiștii în imunologie ne explică faptul că nu vom ajunge la o nouă normalitate până ce două treimi sau trei sferturi din populație nu va fi trecut printr-un episod individual cu virusul. Deci, dorind să evităm cu orice preț răspândirea agresorului necunoscut, alegem o bifurcație care va duce la o ușă închisă. În curând, vom vedea că științele politice, imunologia, ecologia și labirintologia se confruntă cu un set de provocări comune. Deci, să lucrăm la această nouă știință, vom avea nevoie de ea!”, conchide Sloterdijk.
Concluzii?
Concluzie 1: COVID-19 nu este doar încă o boală, ci un stigmat cu aceleași resorturi de „gândire magică” precum ciuma în Evul Mediu.
Concluzie 2: COVID-19 nu este doar încă o boală, ci capacitatea virusului de-a provoca evenimente paradoxale și cu o viteză năucitoare este și o despuiere fără menajamente a vidului flaușat în care PR-ul, hiperfuncționarismul și corupția au închis acțiunea guvernamentală, reducându-i la minim aderența la realitățile naturii.
[…] Coronavirusul este o notă de plată. Și ar putea crea o nouă știință […]