„Cei care cred că există un impas în războiul din Ucraina se înșală! Ei nu au observat că în ultimele patru luni 20% din flota Rusiei de la Marea Neagră a fost distrusă”, a scris, pe X, secretarul britanic al apărării, Grant Shapps.
Iar analistul Mark Galeotti, într-o analiză publicată în The Spectator, explică „de ce contează atacul Ucrainei asupra navei de război Novocerkassk”. Printre altele, Galeotti subliniază angajarea Kievului într-o strategie de a face ocuparea Crimeei cât mai nesustenabilă pentru Rusia, ca și faptul că modelul aplicat acum este eliberarea Hersonului, din noiembrie 2022.
De altfel, devenise vizibil încă din a doua parte a lui 2022 că „însăși logica militară și politică pe care a instaurat-o dinamica frontului ruso-ucrainean face să fie de la sine imperativă măcar tentativa Ucrainei de a-și redobândi teritoriul anexat ilegal acum aproape nouă ani”.
Iar în anul scurs de atunci, imperativul strategic ucrainean al recuperării Crimeei nu a făcut decât să crească în greutate și realism.
Cu un front ținut sub control de către Kiev cu mare uzură socio-economică și eforturi militare supranaturale, în condițiile unor sacrificii greu de imaginat pe care le implică fiecare episod de ofensivă ucraineană și pe fondul sincopelor inerente care „găuresc” sprijinul occidental pentru Ucraina (sincope mai vizibile ca niciodată în ultimele două-trei luni), Kievul este presat să acționeze cu un randament-minune. Iar asta înseamnă un lucru simplu de intuit, dar foarte greu de făcut: să dea o lovitură năprasnică în blindajul politico-militar al Moscovei.
În acest sens, probabil că nici o reușită ucraineană, alta decât gonirea armatei ruse din Crimeea, nu ar avea forța potențială de a antrena un puternic efect de domino în structura de rezistență a regimului Putin și, implicit, la temelia rațiunii de a fi a războiului (încă) dus de Rusia.
În realitate, Crimeea nu este atât de sfântă pentru rușii de rând pe cât este de vitală pentru dictatorul care-i călărește.
Anexarea peninsulei a fost primul act mișelesc de anvergură comis de Moscova în conflictul armat care continuă azi și tot pe anexarea peninsulei și-a construit Putin profilul de macho geopolitic cu care a defilat în Rusia și în afara ei.
Eventuale știri despre și imagini cu redute crimeene părăsite de armata rusă după un deceniu de ocupație ar propaga o undă de șoc în Rusia – deopotrivă la talpa țării și la vârful elitei – și totodată i-ar reenergiza inclusiv pe acei parteneri ai Ucrainei care dau semne de slăbiciune după doi ani de război și o contraofensivă ucraineană de vară-toamnă lipsită de o cadență și un final de Hollywood.
Nu în ultimul rând, un eșec putinist, precum pierderea Crimeej, ar fi potențat de ceea ce e dincolo de dubiu la ora actuală: că dictatorul a fost incapabil să ajungă până la Kiev și că a fost neputincios măcar în a adăuga, în 2022 și 2023, la ceea ce exista deja din 2014, victorii de substanță și ireversibile în estul și sudul Ucrainei.
Pierderea Crimeei de către Putin, indiferent prin ce mijloace s-ar produce ea, va goli de sens puterea pe care o exercită Putin în țară, va topi fracția de fascinație pe care o mai exercită în afara țării, va îngropa și mai adânc moralul trupelor dislocate pe front, poate frâna, până aproape de punctul de repaus, disponibilitatea oamenilor de a se încolona spre abatorul din Ucraina, în rândul celor mai slabi de înger sau mai îndobitociți dintre rușii eligibili pentru mobilizare.
Desigur, nimic din tot acest raționament nu are cum să-i fie străin dictatorului rus. Dar tocmai din acest motiv, e de așteptat ca, dacă presiunea ucraineană pe Crimeea va accelera, atunci și ordinele lui Putin de a fi apărată cu orice preț Crimeea să curgă în același ritm, până ce respectivele ordine vor friza iraționalul. Au pățit-o și alții, Hitler e chiar un exemplu relevant.
Dacă lucrurile vor evolua astfel, situația nou instalată va crea proaspete oportunități tactice și chiar strategice pentru ucraineni, căci armata rusă, ca orice armată din lumea asta, dispune de resurse umane, materiale și intelectuale limitate.
Desigur, nu poate fi exclusă din start tentația unei diversiuni putiniste de proporții, în clipa în care Kremlinul va trage concluzia că Crimeea îi fuge de sub picioare (și odată cu ea preșul putred al regimului însuși).
Într-un asemenea scenariu, un eventual „moment Crimeea” îl poate determina pe dictator să exploreze (și chiar să treacă la acțiune) varianta unui atac asupra unei țări terțe. Dar, deși scenariu dezastruos pentru NATO, o astfel de mutare s-ar putea dovedi infinit sinucigașă pentru Putin însuși. Deschiderea altui front, în condițiile în care deja nu te descurci cu unul singur, nu poate decât grăbi sfârșitul. Au mai pățit-o și alții – din noi, cazul lui Hitler este perfect relevant.
Era fapt binecunoscut, iar conflictul ruso-ucrainean l-a reconfirmat din plin, faptul că războiul devine un animal cu totul diferit atunci când face trecerea de la pregătirea pe hârtie la derularea în teren. Dar, în speța de față, e chiar mai fascinant modul în care, pentru Putin, Crimeea anexată se transformă dintr-un activ (teoretic) într-un pasiv (practic).
„Momentul Crimeea”, odată desăvârșit, are potențialul de a scurta războiul și a scutura regimul de la Moscova.
Ucraina mai are nevoie doar de suficiente arme, căci de inițiativă și de inteligență e limpede că nu duce lipsă. Iar Occidentul, în ciuda sincopelor de rigoare, probabil i le va furniza.
Și sunt șanse reale să procedeze astfel, din cel puțin trei motive:
- Nu a decăzut așa cum propovăduise propaganda rusă (dovadă, totuși, sprijinul vital acordat Ucrainei timp de doi ani).
- Nu are de ales, privind în trecut (dovadă, totuși, istoria secolului XX).
- Nu are de ales nici privind la prezent și în viitor (dovadă, totuși, sălbăticia cu care Rusia putinistă profită de orice ezitare și pregătirile Chinei pentru anexarea Taiwanului, reconfirmate recent de Xi Jinping).
Contemplând imaginea de ansamblu a celor aproape doi ani de război ruso-ucrainean, e imposibil să nu observi faptul că a fost ca o cursă în care Occidentul, oricât de greu li se păruse liderilor săi că va fi, s-a autodepășit constant, iar Rusia, oricât de ușor i se păruse lui Putin că va fi, a fost depășită constant.
Însuși faptul că s-a ajuns la tematizarea „Momentului Crimeea” ilustrează deja această realitate.
În 2024, chiar și Donald Trump și Viktor Orban se pot califica la Premiul Nobel pentru Pace
