<< E dificil de anticipat care va fi soarta Ucrainei peste câteva săptămâni, însă nu același lucru se poate spune despre Belarus care pare că și-a pierdut deja complet suveranitatea. Vasalizarea Minskului, ca element determinant al strategiei ruse, reprezintă o amenințare gravă la adresa securității europene >>, notează revista Le Grand Continent, editată de Groupe d’études géopolitiques, centru de cercetare și think tank al École normale supérieure Paris (ENS).
<< După anexarea Crimeei în 2014, Lukașenko a opus rezistență presiunilor de natură militară, economic și culturală ale Moscovei. Alegerile prezidențiale din vara lui 2020 din Belarus și reprimarea protestatarilor ce acuzau frauda electorală aveau să transforme, însă, în mare măsură această orientare anti-rusă a Minskului. Pe fondul impunerii sancțiunilor europene, Belarusul nu a putut conta decât pe sprijinul lui Vladimir Putin, însă cu prețul vulnerabilizării independenței sale. Invazia rusă din februarie 2022 în Ucraina avea să marcheze, fără îndoială, sfârșitul suveranității belaruse. O asemenea evoluție, dublată de renunțarea de către Belarus – începând din 27 februarie – la statutul constituțional de putere non-nucleară, poate avea consecințe importante pentru securitatea europeană.
Invazia teritorială a trupelor rusești aflată în derulare este de natură a submina suveranitatea Ucrainei. Deși rezultatul războiului din Ucraina este încă incert, actualul conflict a marcat deja sfârșitul suveranității unui stat European: Belarus a devenit un veritabil vasal al Rusiei, cu o suveranitate de fațadă comparabilă cu statutul Republicii Socialiste Sovietice Bieloruse din Uniunea Sovietică. Această evoluție, în totală antiteză cu reacția pe care o avusese Minskul după anexarea Crimeei în 2014, are consecințe potențial grave pentru securitatea europeană.
Urmare anexării Crimeei și a sprijinului direct al Rusiei pentru forțele separatiste din Donbass în 2014, liderul Belarusului, Alexander Lukașenko, s-a distanțat de Moscova de teama de a nu fi următoarea țintă a invaziei rusești și din dorința de consolidare a autonomiei țării sale. „Numai un prost nu ar învăța nimic din evenimentele din apropierea Belarusului”, declara atunci Lukașenko. În timp ce Rusia încerca limitarea independenței Belaruslui în domeniile de intelligence, soft power, economic și militar, Lukașenko căuta să securizeze suveranitatea țării sale.
Presa de stat rusă începuse să promoveze obsesiv tema „legăturii naturale” dintre Rusia și Belarus. Ideologia „zapadnorusismului”, conform căreia Belarusul ar fi un construct artificial ce aparține în mod intrinsec, asemenea Ucrainei, lumii rusești, a fost de asemenea răspândită prin crearea unor platforme online imitând site-urile autentice de știri bieloruse. Aceste site-uri naționaliste pro-rusești au început să disemineze argumente similare celor folosite de Vladimir Putin în declarația sa de război, insistând asupra istoriei Rusiei Kieviene pentru a argumenta legătura istorică dintre Rusia, Ucraina și Belarus. Teritoriul acestui principat – care a devenit un leitmotiv al construcției imperiale ruse – se întindea pe teritoriul actual al celor trei state.
Lukașenko a reacționat denunțând „războiul informațional rusesc împotriva Belarusului” și inițiind o politică de „belarusificare” prin promovarea limbii și a folclorului belarus și prin redefinirea identității istorice a țării, independent de Rusia, punând un accent deosebit pe legăturile cu Marele Ducat al Lituaniei. Aceste eforturi au avut ca scop consolidarea identității naționale pentru a oferi un fundament pentru suveranitatea Belarusului.
Sectorul economic a jucat un rol în egală măsură de important în această dinamică. Sprijinul financiar al Rusiei pentru Minsk a fost folosit în mod repetat de Moscova ca o pârghie pentru a forța mâna președintelui bielorus și pentru a limita suveranitatea țării în luarea deciziilor economice. După 2014, Lukașenko a încercat să diversifice partenerii economici ai țării și, la începutul anului 2020, a primit cu brațele deschise propunerea secretarului de stat american Mike Pompeo de a furniza petrol Belarusului.
În ceea ce privește domeniul militar, după anexarea Crimeei, Rusia a încercat să consolideze integrarea forțelor militare belaruse în armata rusă. Ministrul Apărării, Serghei Șhoigu, a declarat, fără acordul prealabil al Minskului, că în cadrul Uniunii Rusia-Belarus va fi creată o alianță militară, cu un centru de decizie comun la Moscova. În același timp, Rusia și-a intensificat cererile de înființare a unei baze aeriene în Belarus. Toate aceste măsuri ar fi limitat considerabil suveranitatea militară a Belarusului. Cu toate acestea, cum s-a întâmplat și în domeniile economic și cultural, Minskul a rezistat presiunilor Moscovei, apelând la China pentru a-și limita dependența de importurile de arme rusești. În 2020, a găzduit chiar exerciții militare ale pușcașilor marini britanici și a încercat să stabilească contacte militare cu Statele Unite.
Alegerile prezidențiale din vara anului 2020 din Belarus și reprimarea demonstranților care au protestat împotriva fraudei electorale aveau să transforme considerabil linia politică a președintelui Lukașenko. În timp ce Minskul se afla sub asediul sancțiunilor occidentale severe, președintele Vladimir Putin a fost unul dintre puținii lideri care și-au susținut vecinul. Cu toate acestea, sprijinul rusesc, materializat în mare măsură în acordarea de împrumuturi, a venit cu prețul independenței Belarusului. Suveranitatea țării s-a erodat treptat, în timp ce izolarea sa a crescut. Uniunea Europeană a decis să își închidă spațiul aerian către Belarus după ce Minskul a interceptat un zbor european ce survola capitala belarusă având un disident la bordul aeronavei.
Începutul invaziei rusești în Ucraina a marcat, fără îndoială, sfârșitul suveranității Belarusului. Cu câteva zile înaintea invaziei, Rusia a anunțat că trupele sale prezente în Belarus în contextul exercițiilor militare „Allied Determination-2022” vor rămâne pe termen nedefinit. Aceste forțe militare staționate în Belarus au jucat un rol central în ofensiva rusă de la începutul ostilităților, coborând direct din Gomel asupra Kievului, dinspre nord. Și rachetele rusești Iskander au fost lansate către Ucraina, în special în direcția aeroportului Zhytomyr, tot de pe teritoriul Belarusului. După ce forțele ucrainene au respins o ofensivă împotriva aeroportului Hostomel, avioanele rusești încărcate cu parașutiști au reușit să se retragă la baza aeriană Gomel. Militarii ruși răniți în conflict sunt tratați în spitalele din Belarus.
În dispozitivul strategic al Moscovei, Belarus servește astfel drept rampă de lansare pentru forțele rusești din nordul teritoriului ucrainean, devenind de facto o extensie directă a districtului militar vestic al Federației Ruse.
Suveranitatea decizională militară a Belarusului este, de asemenea, compromisă în mare măsură. În plus, potrivit oficialilor americani, Belarus se pregătește să își trimită propriile trupe împotriva Ucrainei. În cele din urmă, un referendum privind Constituția belarusă, adoptat duminică, 27 februarie, în timp ce luptele din Ucraina făceau ravagii, a eliminat din Constituția belarusă principiul neutralității și statutul de stat non-nuclear, deschizând direct posibilitatea de a amplasa arme nucleare rusești pe teritoriul bielorus, la porțile Uniunii Europene.
Sfârșitul suveranității belaruse, în special în materie militară, are implicații directe asupra securității europene. Frontierele Rusiei s-au extins de facto spre Vest, oferind Moscovei o profunzime strategică augmentată și permițând permite Rusiei să izoleze țările baltice de restul Europei prin preluarea controlului asupra liniei Suwałki. În timp ce consecințele invaziei rusești în Ucraina sunt încă greu de stabilit, pierderea suveranității Belarusului constituie o gravă și certă perturbare a arhitecturii europene de securitate. >>
