În ultimele zile ale Uniunii Sovietice, o emisiune satirică de televiziune numită „A cincea roată” (Pyatoe Koleso) a difuzat un episod subversiv care a uimit publicul neobișnuit cu astfel de emisiuni transgresive. Devenit acum un clasic, „Lenin a fost o ciupercă” susținea exact ceea ce sugera titlul său, scrie Sofia Kosourova în The Moscow Times.
<< În ciuda faptului că au folosit date îndoielnice, experți falși, dovezi evident falsificate și au mințit în mod flagrant pe tot parcursul emisiunii, gazda Serghei Șolohov și invitatul său, muzicianul Serghei Kuriohin, au fost totuși un pic prea convingători pentru publicul lor sovietic relativ naiv, iar mulți telespectatori au luat satira ca atare.
Trei decenii mai târziu, merită să ne amintim de acest incident, având în vedere că mass-media de stat din Rusia este acum un loc în care punctele de vedere alternative sunt evitate și unde teoriile conspiraționiste nebunești sunt prezentate ca fapte obiective.
La fel cum Șolohov și Kuriohin au intervievat „oameni de știință” care au confirmat că Lenin a folosit ciuperci halucinogene, principalii propagandiști ai Rusiei, precum Olga Skabeeva și Vladimir Soloviov, invită în mod regulat experți militari și politici cu un singur scop – să inoculeze agenda Kremlinului prin simulacrul lor de dezbatere.
Discuția despre masacrul de la Bucea din mass-media de stat din Rusia, de exemplu, a ajuns la concluzia că imaginile cu masacrul au fost false. Cu toate acestea, nu a reușit să ajungă la un verdict definitiv privind un detaliu, și anume dacă trupurile prezentate în imagini erau cele ale unor actori plătiți, manechine sau victime ale armatei ucrainene.
De câțiva ani încoace, canalele de televiziune de stat rusești promovează narațiunea potrivit căreia președintele ucrainean Volodimir Zelenski este dependent de droguri. În urma invadării Ucrainei, au fost produse în cele din urmă unele „dovezi” reale care să susțină aceste afirmații, sub forma unor fotografii mărite ale biroului președintelui ucrainean, care arătau o pereche de linii albe suspecte lângă o fotografie a familiei sale. Această „dovadă” s-a dovedit a fi o parte a modelului decorativ al biroului, deși televiziunea de stat rusă nu și-a corectat niciodată afirmațiile anterioare.
Televiziunea de stat rusă a folosit tropi familiari documentarului conspiraționist pentru a-și susține acuzațiile împotriva lui Zelenski, cum ar fi mărirea biroului prezidențial pentru a specula ce obiecte ar fi putut sau nu să fie prezente – o tehnică pe care însuși Kuriohin a folosit-o în mod batjocoritor în „Lenin a fost o ciupercă”, când a speculat că un „obiect ciudat” de pe biroul lui Lenin ar putea fi o farfurie zburătoare, un cactus halucinogen sau o ciupercă.
Cu toate acestea, eforturile ulterioare de a susține afirmațiile făcute împotriva Ucrainei de către majoretele mass-media de stat care au susținut războiul au fost mai degrabă lipsite de curaj. Scenariile extravagante, cum ar fi o afirmație făcută anul trecut potrivit căreia ucrainenii ar fi încercat să construiască o „bombă murdară”, sunt rareori susținute de vreo dovadă. În acest caz, imaginile cu „reactoare ucrainene” prezentate la televiziunea rusă s-au dovedit a fi, în cele din urmă, fotografii ale unor reactoare rusești.
La fel cum Șolohov și Kuriohin nu au fost în stare să păstreze o aparență de seriozitate în mare parte din episodul „Lenin a fost o ciupercă” – chiar râzând în hohote la finalul acestuia – istoricul armatei de propagandiști ruși este unul extrem de lacunar, care ar determina orice telespectator avizat să pună la îndoială conținutul afirmațiilor lor.
Cu toate acestea, în ciuda absurdității și a incoerențelor din farsa cu Lenin, un număr semnificativ de telespectatori a luat în serios ideea că Lenin ar fi putut fi o ciupercă.
Unul dintre cele mai notorii triumfuri ale propagandei rusești antiucrainene a fost „execuția” pe scară largă a unui copil de către naționaliștii ucraineni din estul Ucrainei la începutul războiului din Donbas, în 2014. La fel cum publicul televiziunilor sovietice l-a considerat pe Lenin un subiect prea serios pentru satiră, publicul rus modern a considerat presupusul incident ca fiind prea șocant pentru a fi inventat. Doar că a fost. De atunci, povestea s-a bucurat de numeroase derivate, fiecare subliniind pofta de sânge a armatei ucrainene pentru copiii vorbitori de limbă rusă din Donbas, și fiecare poveste este atât de atroce, încât puțini sunt cei care se gândesc să ceară dovezi.
Percepția populară potrivit căreia televiziunea este sinonimă cu statul în Rusia abia s-a schimbat în ciuda celor trei decenii care au trecut de la prăbușirea Uniunii Sovietice. Prin urmare, uriașa audiență TV din Rusia și-a format înțelegerea atât despre ea însăși, cât și despre „celălalt” prin ani de mesaje repetitive, după cum o dovedește faptul că grupul de vârstă de peste 55 de ani este atât cel mai probabil să susțină războiul din Ucraina, cât și cel mai probabil să se uite la televiziunea de stat.
Deși teoriile conspirației sunt departe de a fi un fenomen exclusiv rusesc, Rusia este unică în sensul că teoriile conspirației au depășit marginalitatea lor tradițională și au intrat în discursul oficial.
După cum a remarcat cercetătorul în domeniul teoriei conspirației Ilia Iablokov, atât regimul sovietic, cât și cel rusesc au instrumentalizat frecvent teoriile conspirației în scopuri politice, dar numai sub Putin acest lucru a devenit o practică curentă.
Diferite comploturi împotriva Rusiei, presupus a fi fost puse la cale de Occident pentru a umili sau distruge țara, au ajutat Kremlinul să justifice violența atât pe plan intern, cât și în străinătate – de exemplu, NATO sau, mai degrabă, străvechea constrângere „anglo-saxonă” de a distruge Rusia a fost folosită pentru a justifica „loviturile preventive” ale Rusiei asupra Ucrainei.
Teoriile conspirației sunt, de asemenea, folosite pentru a justifica intoleranța Kremlinului față de orice formă de opoziție internă. Ca o fortăreață asediată de dușmani, națiunea rusă trebuie să rămână unită. Chiar și un indiciu de neliniște politică ar putea încuraja legiunile de „agenți străini” care lucrează pentru Occident spre destabilizarea societății ruse.
Din păcate, pentru oamenii obișnuiți, care nu au nicio influență politică în propria țară, este adesea mai ușor să creadă că nenorocirea personală este rezultatul unui complot internațional împotriva poporului rus decât să pună la îndoială narațiunile vărsate neîncetat peste populație de către mass-media de stat.
Întrucât această mentalitate nu întâmpină nicio rezistență de sus – ba chiar este încurajată în mod activ – ea devine un cerc vicios, fiind atât cauza principală a pasivității și atomizării sociale, cât și rezultatul acesteia.
În cadrul unei mentalități care se întreabă „de ce să mă deranjez când ei au decis totul pentru mine?”, Lenin fiind o ciupercă sau întreaga lume occidentală dorind să distrugă Rusia nu mai sună la fel de absurd.
În ciuda asemănărilor dintre o teorie a conspirației creată ca satiră în anii 1990 și mediul mediatic intern din Rusia de astăzi, rămâne o diferență semnificativă. În timp ce farsa lui Lenin a anunțat o nouă eră în care libertatea de exprimare avea să fie celebrată în toate formele sale, propaganda de astăzi, sponsorizată de stat, semnalează sfârșitul aceleiași ere: în loc de diversitate, propaganda rusă predică unanimitatea în ură. În loc de ironie jucăușă, este rigidă și dogmatică.
Transformată în ore lungi de pseudo-analize și agitație la televiziunea rusă, „Două minute de ură” a lui Orwell s-a dovedit a fi un instrument abil în a vrăji audiențele, în a alimenta resentimentele față de ceilalți și, în cele din urmă, în a atomiza societatea.
În timp ce vraja aruncată de farsa cu ciupercile s-a risipit la scurt timp după difuzarea emisiunii, rămâne neclar cum se va duce cea aruncată de îndoctrinarea xenofobă din mass-media de stat rusească, care nu dă semne de slăbire. >>
