- O analiză Financial Times
George Simion, liderul naționaliștilor români, cunoscut pentru limba ascuțită și ținuta dichisită, își alege cu grijă cuvintele — sau cel puțin așa face în ultima vreme. În doar câțiva ani, fostul huligan de stadion a trecut de la periferia extremei drepte la statutul de pretendent serios la putere. Partidul său, cu mesajul „România pe primul loc”, este creditat cu 37% în sondajele de opinie — mai mult decât oricare dintre celelalte partide populist-naționaliste din Europa.
În spiritul lui Donald Trump, marele impresar al mișcării MAGA, Simion este cunoscut pentru limbajul său incendiar. În campania prezidențială de anul trecut, l-a numit „autist” pe adversarul său, Nicușor Dan, pe care îl considera stângaci în relațiile sociale (Dan avea să câștige alegerile.) Însă acum luptătorul de pe rețelele sociale joacă rolul omului de stat în așteptare. Criticându-și ținta preferată, Uniunea Europeană, adoptă un ton sobru și aproape melancolic în vastul său birou din București. Doar ocazional își pierde cumpătul. La un moment dat nu se poate abține: spune că scopul său este să împiedice UE să devină „o Uniune Sovietică”.
Alături de Simion se află grizonatul profesor de sociologie Dan Dungaciu care s-a alăturat anul trecut cercului său apropiat, în calitate de consilier pentru afaceri externe, probabil pentru a adăuga mai multă gravitate imaginii combative a lui Simion. O echipă de filmare începe să înregistreze în timp ce Simion își expune programul naționalist: România trebuie să se afirme într-o lume nesigură. „Suntem a șasea cea mai mare țară din Uniunea Europeană și nu avem o voce”, spune el.
Biroul lui Simion se află în uriașa clădire a Parlamentului, cu aspect de tort monumental, construită la ordinul fostului dictator comunist Nicolae Ceaușescu drept o „Casă a Poporului” inspirată de modelul nord-coreean. Pereții sunt acoperiți cu portrete ale eroilor războinici din Evul Mediu târziu, care au luptat în prima linie a creștinătății împotriva Imperiului Otoman — imagini care se potrivesc mesajului său de fond. Cultura României, spune el, este sub atac. „Suntem atașați de valorile iudeo-creștine occidentale. Acestea sunt amenințate acum atât în Europa, cât și în Statele Unite. Ne simțim ca ramura europeană a mișcării MAGA”.
Europenii pro-UE privesc cu îngrijorare. Abia au terminat de sărbătorit înfrângerea electorală din aprilie a lui Viktor Orbán, fostul prim-ministru eurosceptic al Ungariei. În cei 16 ani petrecuți la putere, Orbán devenise un adevărat naș al naționalismului populist atât în America, cât și în alte părți ale Europei, inclusiv prin blocarea unor inițiative legislative care necesitau aprobarea tuturor statelor membre ale UE. Acum însă, într-un alt stat est-european al Uniunii, se adună o nouă furtună anti-UE.
Pentru moment, Simion are de partea sa întreaga dinamică politică. Partidul său, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), a cunoscut o ascensiune amețitoare de când a intrat pentru prima dată în Parlament, în 2020. Simion îl cofondase cu un an înainte, pe baza unor valori precum credința ortodoxă, familia și libertatea — în special libertatea față de deciziile Bruxelles-ului. La acea vreme era doar unul dintre numeroșii lideri ai extremei drepte care concurau pentru atenția publicului. Printre aliații săi se aflau și extremiști care promovau reinterpretări favorabile ale liderilor fasciști din anii 1930.
Pe o cale deja bine bătătorită de populiștii europeni, Simion încearcă acum să capitalizeze nemulțumiri economice mai largi. Terenul este fertil. Fără îndoială, democrația românească traversează o perioadă dificilă. Cele două partide tradiționale, liberalii și socialiștii, care s-au alternat la putere aproape fără întrerupere după Revoluția din 1989, și-au pierdut aproape complet încrederea publicului în urma numeroaselor scandaluri de corupție. Anul trecut și-au lăsat deoparte diferențele și au format o coaliție de tip „cordon sanitar” pentru a împiedica extrema dreaptă să ajungă la putere. Însă în mai, socialiștii au rupt rândurile și au votat împreună cu AUR pentru a răsturna guvernul aflat în funcție, devenit tot mai nepopular după măsurile de austeritate adoptate pentru reducerea deficitului bugetar.
Cum următoarele alegeri sunt programate abia pentru 2028, președintele proeuropean Nicușor Dan a desemnat la începutul lunii iunie un politician din afara establishmentului, europarlamentar de profesie, pentru funcția de prim-ministru al unui guvern tehnocrat. Miza era liniștirea piețelor financiare și reafirmarea angajamentului României față de disciplina fiscală. Între timp, Simion, în vârstă de 39 de ani, privește și așteaptă. „Lumea așa cum o cunoaștem este amenințată pentru prima dată în ultimii 35 de ani”, îmi spune el. „Lucrurile se schimbă.” Un lucru pe care spune că l-a învățat din înfrângerea electorală din 2025 este „să transmită mai mult calm într-o perioadă în care toată lumea intră în panică și se grăbește”.
Dacă există totuși un motiv de speranță pentru Uniunea Europeană, acesta este faptul că omul care nici nu intră în panică, nici nu se grăbește este chiar rivalul lui Simion, Nicușor Dan — un matematician perseverent și lipsit de ostentație, care și-a câștigat reputația mai întâi ca activist împotriva dezvoltatorilor imobiliari controversați, iar apoi ca primar al Bucureștiului. Candidând ca independent, el l-a învins la limită pe Simion în turul al doilea al alegerilor din 2025, obținând peste 53% din voturi. Cu greu s-ar putea imagina două stiluri politice mai diferite. Dan crede în abordarea calmă și metodică a problemelor. Tocmai această calmare îi irită pe unii dintre susținătorii săi, care și-ar dori un campion pasional capabil să se confrunte direct cu Simion. Dan susține însă că, în cele din urmă, rezultatele sale în funcție vor conta mai mult decât retorica. În era TikTok, pare o abordare aproape demodată.
Pe întreg continentul, centrul politic se erodează. România a devenit un studiu de caz despre cum ar trebui gestionat acest fenomen. Dacă echilibrul fragil construit de Dan va eșua și, în urma unor alegeri anticipate, Simion va deveni prim-ministru, Uniunea Europeană ar putea avea cel mai combativ membru eurosceptic de până acum. Cândva copilul-model al extinderii UE, România a devenit astăzi o parabolă a populismului — și a modului în care acesta poate fi combătut.
La fel ca tatăl său înaintea lui, Simion a crescut privind spre Occident în căutare de inspirație, doar pentru a fi dezamăgit de ceea ce a găsit. „A fost foarte greu să acceptăm că lumea occidentală din care voiam să facem parte s-a schimbat”, îmi spune el, „că nu era lumea pe care ne-o imaginaserăm.” Apoi adaugă rapid o precizare, anticipând o acuzație care l-a urmărit în ultimii ani: aceea că, atacând Uniunea Europeană, servește interesele Rusiei. El insistă că nu este nici „admirator al lumii rusești”.
Faptul că Simion simte nevoia să facă o asemenea precizare reflectă modul în care și-a afectat reputația în mare parte a Uniunii Europene prin opoziția sa față de sprijinul acordat Ucrainei și față de sancțiunile impuse gazului și petrolului rusesc. În prezent, are interdicție de intrare atât în Ucraina, cât și în Republica Moldova, micul vecin al României din nord-est, situat între România și Ucraina. Totodată, această poziționare este și o alegere politică prudentă. Românii au o istorie dureroasă legată de influența Moscovei, mai ales după 1945. „Dacă spui cu voce tare că există lucruri care afectează economia noastră, precum «Green Deal»-ul [programul UE de reducere a emisiilor], sau că vrem să ne păstrăm valorile și credința creștină, imediat vor să te eticheteze drept pro-rus”, se plânge Simion.
Simion este ceea ce în cercurile de dreapta este numit tot mai des un „suveranist”. Românii, spune el, trebuie să fie liberi să își ia propriile decizii în toate domeniile, de la finanțe și agricultură până la sănătate. Acest ultim subiect a devenit o obsesie pentru AUR în timpul pandemiei de Covid-19, când partidul a îmbrățișat mișcarea antivaccinistă. În România există o percepție larg răspândită că Bruxelles-ul tratează țara ca pe un membru de rang secund al Uniunii. Simion are grijă să sublinieze că ieșirea din UE „ar fi cel mai rău lucru care i s-ar putea întâmpla României”, însă consideră că românii sunt nemulțumiți de ceea ce percep drept amestecul excesiv al Bruxelles-ului în afacerile interne.
În viziunea lui Simion, principalul actor în aces trol este președintele francez Emmanuel Macron, pe care îl acuză că a făcut mai mult pentru subminarea democrației românești decât Rusia. Simion face referire la evenimentele electorale dramatice din 2024, când Curtea Constituțională a României a anulat brusc turul al doilea al alegerilor prezidențiale cu doar două zile înainte de vot. Autoritățile române susținuseră că un „stat străin” (interpretat pe scară largă ca fiind Rusia) finanțase o campanie pe rețelele sociale în favoarea favoritului cursei, ultranaționalistul Călin Georgescu. Faptul că Georgescu încălcase regulile privind finanțarea campaniei și că boți ruși îi amplificau susținerea părea greu de contestat. Totuși, argumentele pentru anularea alegerilor erau mult mai puțin clare. Mulți au văzut măsura ca pe o încercare stângace, sprijinită de UE, de a împiedica accesul lui Georgescu la putere.
În cercurile liberale persistă încă un sentiment de disperare în legătură cu această poveste. „Georgescu este un prost”, spune Theodor Paleologu, istoric și fost ministru al culturii. „A fost cel mai nebunesc și mai absurd candidat. Într-o țară normală nu ar fi trebuit să i se permită să candideze. Dar anularea alegerilor a fost un dezastru. Ea contribuie la delegitimarea democrației.”
Pentru mișcarea MAGA și adepții săi, anularea alegerilor a fost un adevărat dar ceresc, salutată drept o dovadă a ipocriziei liberale. Vicepreședintele american JD Vance a ținut chiar o lecție elitelor europene pe această temă la Conferința de Securitate de la München din februarie 2025. Simion și susținătorii săi au folosit episodul ca pe o dovadă a intoleranței establishmentului — cu atât mai mult cu cât guvernul nu a publicat nici până astăzi raportul promis privind întreaga afacere.
„Există dovezi ale unei interferențe rusești în alegeri? În opinia noastră, nu există”, spune Simion. În schimb, susține că Emmanuel Macron a făcut tot posibilul pentru a-l bloca pe Georgescu și pentru a-l sprijini pe Nicușor Dan. „Se pare că am avut o interferență franceză. Au existat declarații ale lui Macron în sprijinul unor candidați… și relatări despre modul în care rețelele sociale au fost manipulate din Franța.” România, afirmă Simion, are „o problemă foarte, foarte mare cu starea democrației și cu transparența”.
Oana Popescu-Zamfir, fost secretar de stat pentru afaceri europene, oftează când o întreb despre ascensiunea suveranismului. Ne întâlnim într-un restaurant spaniol elegant de pe un bulevard împădurit din București, în martie. „Totul se pregătea de mult timp”, spune ea. Critică elitele europene și românești pentru că nu au înțeles moștenirea inegală a globalizării. „Am ratat ascensiunea mișcării suveraniste, care cere mai puțină aliniere la UE, mai multă autonomie și mai multă îngăduință față de Rusia și China.
În România a existat un consens copleșitor în favoarea aderării la UE. Să fii anti-UE, în sensul Brexitului, nu prinde aici. Dar să acuzi UE că ne tratează incorect, asta este foarte popular. Narațiunea este că noi suntem doar o piață de desfacere, iar ei ne exploatează resursele.”
În primul deceniu al secolului XXI, în sud-estul Europei s-a înrădăcinat o poveste inspirațională. Era povestea renașterii speranței, a visurilor împlinite, a prosperității și deschiderii către lume. România anilor 1990 întruchipa tot ce era mai sumbru în moștenirea blocului sovietic, dar reușise cumva să depășească acel trecut apăsător și să prospere.
România a ieșit din comunism în genunchi. Este greu de transmis cât de demoralizată era țara când am ajuns acolo ca jurnalist, în ianuarie 1990, la doar zece zile după procesul-spectacol și execuția dictatorului Nicolae Ceaușescu. Pe rafturile magazinelor se găseau doar borcane cu murături imposibil de identificat. Oamenii stăteau la coadă la simplul zvon că sosise hârtie igienică sau pâine. Șoferii păreau mereu preocupați să scape de gustul respingător al benzinei din gură; sifonarea combustibilului prin furtun era o practică obișnuită. Ceaușescu fusese obsedat să elimine până la ultimul leu din datoria externă.
Pe străzile Bucureștiului plutea încă un iz de fascism interbelic. Un grup de comuniști reformiști preluase puterea în haosul revoltei populare. De trei ori, confruntați cu protestatari ai opoziției, au trimis minerii înarmați cu bâte și bare de fier. Am fost martor la cea mai violentă dintre aceste incursiuni, în iunie 1990, când minerii vânau studenți și presupuse „elemente intelectuale”. Un miner, gâfâind după ce își lovise victima până la sânge, s-a oprit o clipă să-mi explice că omul pe care tocmai îl bătea era un spion străin.
Cu atât mai remarcabilă a fost transformarea care a urmat doar un deceniu și jumătate mai târziu. În 2004 și 2007, România a aderat mai întâi la NATO, apoi la Uniunea Europeană — beneficiind în acest din urmă caz de o interpretare generoasă a criteriilor de aderare. A urmat una dintre marile reveniri ale istoriei recente. PIB-ul României a crescut de patru ori de la începutul negocierilor de aderare la UE. Milioane de români au plecat să muncească în Europa Occidentală. Bucureștiul și alte mari orașe au înflorit datorită remitențelor și investițiilor europene.
Dar istoria nu evoluează în linii drepte. Astăzi România întruchipează o altă poveste europeană. Mircea Geoană, fost adjunct al secretarului general al NATO și fost ministru de externe, care a contribuit la negocierea aderării României la UE, avertizează asupra unui „cocktail Molotov al frustrării” care fierbe în societate.
În ciuda „uneia dintre cele mai remarcabile recuperări economice” din istoria recentă, spune el, 80% din noua bogăție s-a concentrat în marile orașe, în timp ce orașele mici și satele au rămas în urmă.
„Există foarte multă frustrare tăcută, invizibilă la suprafață, care poate fi mobilizată politic”, spune Geoană. „Există sentimentul că nu avem un cuvânt de spus în UE. Este o chestiune de mândrie și demnitate.” Această stare este amplificată de furia provocată de corupția și incompetența socialiștilor și liberalilor, precum și de suspiciunea micilor antreprenori că multinaționalele își exportă toate profiturile. „Un tsunami poate veni oricând.”
S-ar putea spune că tsunamiul a lovit deja, odată cu impactul exploziv al candidaturii lui Călin Georgescu acum un an și jumătate. Platforma sa electorală din alegerile prezidențiale din 2024 combina teme clasice ale curentului MAGA cu simpatii pro-Putin, pseudoștiință de tip Robert F. Kennedy Jr., misticism ortodox și admirație pentru liderii fasciști ai României din trecut. Acest amestec eclectic l-a propulsat pe primul loc în primul tur al alegerilor, iar Georgescu era favorit clar când turul al doilea a fost anulat.
Interzis să participe la reluarea alegerilor din 2025, Georgescu este acum judecat pentru promovarea propagandei fasciste în discursurile sale. Cazul scoate la iveală o componentă a naționalismului românesc care este extremistă chiar și după standardele extremei drepte europene — și care continuă să afecteze reputația AUR în încercarea sa de a atrage votanți din zona moderată.
Astfel de idei toxice au persistat încă din perioada de după Revoluția din 1989. În ultimele două decenii ale regimului comunist, Ceaușescu a alimentat naționalismul pentru a-și afirma o anumită independență față de Moscova. Însă abia după căderea sa nostalgia pentru liderii fasciști ai anilor 1930 și 1940 a putut fi exprimată public. Printre numeroasele publicații apărute după revoluție s-a numărat și România Mare. Fondatorii săi încercau să reabiliteze imaginea mareșalului Ion Antonescu, dictatorul pro-nazist al începutului anilor 1940, și a lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Legiunii Arhanghelului Mihail, cunoscută drept Garda de Fier, organizație responsabilă pentru masacrarea a mii de evrei.
Georgescu a cultivat deschis astfel de reinterpretări istorice. Și Simion a fost acuzat în trecut că a folosit simboluri și limbaj menite să evoce memoria lui Codreanu. În ultimii ani însă, el a condamnat public pogromurile din România și pe autorii lor, după cum îmi amintește ferm. De asemenea, le-a interzis liderilor partidului să facă declarații revizioniste.
„Faptul că nu sunt de acord sută la sută cu declarațiile de admirație față de criminalii de război este o realitate”, adaugă Simion. Totuși, refuză în continuare să rupă legăturile politice cu Georgescu, care nici măcar nu este membru al partidului său. Georgescu este, spune el, „târât printr-un iad judiciar”, persecutat de „statul paralel”.
„Omul a câștigat alegerile prezidențiale și alegerile au fost anulate”, adaugă Simion. „Până când vom avea dovezi concrete [ale unor ilegalități], trebuie să rămânem alături de Georgescu, nu ca persoană, ci ca principiu al democrației.”
Popescu-Zamfir este îngrozită de această cultură revizionistă, dar avertizează împotriva tentației de a eticheta toți susținătorii AUR în același fel.
„Există un nucleu ideologic care ia foarte în serios moștenirea Gărzii de Fier, dar este o minoritate. Nu toate mișcările de dreapta sunt de extremă dreapta. În România nu este vorba doar despre izolaționism sau xenofobie. Este mai degrabă ideea că ar trebui să procedăm precum sloganul «America First», adică să ne protejăm propriile interese. Asta nu înseamnă neapărat că ești pro-rus sau anti-rus. Înseamnă că pui România pe primul loc în tot ceea ce faci.”
L-am intervievat pentru prima dată pe Nicușor Dan în iunie anul trecut, la Palatul Cotroceni, în atmosfera încă triumfătoare de după victoria sa electorală. Mesajul său a fost atunci că seriozitatea va readuce finanțele României pe o traiectorie stabilă și va ține populismul la distanță. Susținătorii lui argumentau că stilul său reflexiv era exact ceea ce avea nevoie politica într-o epocă dominată de spectacol și zgomot. Între timp însă, chiar unii dintre susținătorii săi au început să se teamă că nu este, prin temperament, pregătit pentru confruntările dure ale erei digitale.
Când îl întreb, într-un al doilea interviu, la sfârșitul lunii martie, cum se descurcă stilul său „fără strigăte”, Dan râde și începe să povestească despre cât de nepopular era la începutul mandatului său de primar al Bucureștiului.
„Când am ajuns la Primărie, în 2020, existau multe probleme structurale”, spune el. „Nu erau bani. Oamenii din administrație nu vorbeau între ei; își trimiteau doar hârtii, ca să nu-și asume riscuri. Mi-a luat timp să fac câțiva pași fundamentali. Oamenii nu vedeau nicio schimbare. Repetau vechea zicală românească: «E prea mare pălăria pentru capul lui». Spuneau: «Este un activist bun, dar ca primar este un prost. Funcția este prea mare pentru el.»”
Dan face una dintre pauzele sale caracteristice înainte de a explica modul în care a reformat Bucureștiul, pas cu pas, abordând bugetul dezechilibrat al orașului, sistemul învechit de termoficare și haosul urbanistic.
„A fost nevoie de timp până când oamenii au înțeles că, pentru a rezolva problema termoficării, trebuie să te pregătești și să stabilizezi finanțele.”
Acum, după un an de mandat prezidențial, oamenii se întreabă din nou dacă este potrivit pentru funcție. Răspunsul lui este același: schimbarea necesită timp.
„Suntem o societate emoțională. Oamenii întreabă: «De ce nu s-a întâmplat nimic în lupta împotriva corupției? De ce nu s-a întâmplat nimic cu companiile de stat?» Este greu de explicat. Este nevoie de timp pentru a schimba modul de funcționare al instituțiilor. Dacă îi întrebi pe oamenii obișnuiți, vor spune că aveau așteptări mari și că nu le îndeplinesc. Dar sunt mai bun la asta decât eram acum cinci ani. Am mult mai multă încredere în mine.”
Într-o epocă a politicii zgomotoase, Dan, în vârstă de 56 de ani, rămâne fidel stilului său. La urma urmei, i-a adus succes în trecut. Istoricul Theodor Paleologu îl cunoaște încă din anii 1990, când studiau la aceeași școală din Paris. Dan era atunci un tânăr matematician foarte apreciat.
„Era foarte perseverent încă de atunci și foarte preocupat de viața civică”, spune Paleologu, amintindu-și entuziasmul lui Dan pentru organizarea de seminarii politice. „Are o capacitate extraordinară de a ignora ceea ce se întâmplă în jurul lui. Este foarte răbdător; aceasta este una dintre marile sale calități. Este imposibil să-l enervezi. Este un alergător de cursă lungă. Filosofia lui este: așteaptă și vezi. Există o vorbă românească potrivit căreia un an nu aduce cât aduce un ceas; poți aștepta un an și apoi totul se schimbă. Lui îi place să aștepte ca ceilalți să greșească.”
Aceste calități i-au adus notorietate în confruntările cu dezvoltatorii imobiliari controversați din București. Capitala fusese numită în secolul al XIX-lea „Parisul Orientului”. Însă, în timpul comunismului, vechile palate și vile au fost lăsate să se degradeze. În haosul tranziției postcomuniste, acestea au devenit ținte pentru demolare, pe măsură ce oameni de afaceri încercau să profite de „relațiile” din Consiliul General pentru a obține aprobări pentru centre comerciale. Dan a fost apreciat pentru blocarea unor astfel de afaceri dubioase.
Edmond Niculușcă, designer, a colaborat cu Dan atât în perioada activismului civic, cât și ulterior, când acesta era primar. Își amintește cu admirație una dintre victoriile sale: salvarea Palatului Știrbei de pe Calea Victoriei.
„Era complet dedicat funcției de primar”, spune Niculușcă. „Nimeni nu-l putea distrage. Nu se implica în grupuri de interese. Se vedea că este foarte onest. Frustrarea mea era că nu reușea să vadă imaginea de ansamblu. Se concentra pe o problemă și, indiferent ce se întâmpla în jur, nu-și lua ochii de la ea.”
În primul său an ca președinte, Dan a urmat aceeași metodă. A încercat să ignore criticile susținătorilor care și-ar fi dorit să fie mai vocal în apărarea valorilor liberale. Una dintre primele sale priorități a fost consolidarea relațiilor cu administrația Trump, după criticile dure formulate de JD Vance cu privire la anularea alegerilor din 2024. În anul următor, Statele Unite au retras o parte din efectivele militare de la o bază NATO din România. Decizia a fost interpretată local drept un semn al nemulțumirii Washingtonului. Dacă aceasta a fost cauza, răceala diplomatică nu a durat. Dan este convins că a recâștigat încrederea Casei Albe.
Cu doar câteva zile înaintea interviului nostru din martie, Parlamentul României aprobase utilizarea „în scop defensiv” a unei baze NATO din România de către avioane americane, în eventualitatea unui război împotriva Iranului.
„Exista o îndoială în administrația americană privind alegerile din România din 2024. Acea îndoială nu mai există”, spune Dan.
Este mândru și de rezultatele interne. Prioritatea sa a fost reducerea deficitului bugetar. Când a preluat mandatul, acesta era oficial de 9,3%, dar în realitate aproape 10%, susține el — mult peste limita de 3% impusă de UE și suficient de mare pentru a pune în pericol fondurile europene.
După măsurile de austeritate adoptate de guvernul său, deficitul a scăzut la 7,6% la sfârșitul lui 2025, afirmă el.
„Suntem stabili”, adaugă.
Măsurile au fost importante pentru încrederea investitorilor, însă au avut un cost ridicat. Inflația depășește acum 10%. La începutul lunii mai, socialiștii s-au aliat cu AUR pentru a răsturna guvernul susținut de Dan, slăbind astfel bariera împotriva extremei drepte. Această fragilitate reflectă tendințe similare din Europa, unde guvernele slabe din Franța, Germania și alte țări sunt supuse presiunii crescânde din partea dreptei populiste.
Când îl întreb ce a învățat despre populism de când a ajuns la putere, Dan nu lasă loc de ambiguități: naționaliștii au dominat inițiativa politică.
„Abia acum începem să înțelegem fenomenul.”
Potrivit lui, centriștii au subestimat grav rolul propagandei rusești. Politicienii tradiționali credeau că dezbaterile se vor purta pe canalele media clasice și că „toată lumea ne va urma”. În realitate, spune el, exista o propagandă subterană pe rețelele sociale.
„Toți am făcut această greșeală.”
Chiar și acum, afirmă Dan, guvernul nu dispune de instrumentele necesare pentru monitorizarea eficientă a dezinformării rusești pe platformele online.
În opinia sa, și centriștii europeni au devenit prea mulțumiți de sine și nu au explicat suficient de bine propriile politici. El citează obiectivele UE privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și unele politici privind migrația drept exemple de greșeli. De asemenea, consideră că partidele românești au eșuat în a apăra beneficiile apartenenței la Uniunea Europeană.
„Ani la rând au folosit Europa ca scuză pentru anumite măsuri, spunând: «Europa ne-a obligat să mergem în această direcție.»”
Având în vedere acest context, Dan s-a deplasat strategic spre dreapta. A fost unul dintre puținii lideri europeni care au participat la prima reuniune a „Consiliului Păcii” promovat de Trump. A stârnit nemulțumirea liberalilor atunci când a refuzat să susțină fără rezerve un proiect de lege inițiat de un deputat român de origine evreiască, destinat combaterii antisemitismului și extremismului de dreapta. A retrimis legea în Parlament pentru modificări, argumentând că anumite prevederi ar putea limita libertatea de exprimare. În cele din urmă, legea a fost adoptată.
„A fost o oportunitate pentru AUR și pentru galaxia neofascistă să agite opinia publică”, îmi spune Paleologu. „Dan încearcă să fie președintele tuturor românilor, dar aceste gesturi sunt inutile.”
Dan are însă un răspuns simplu:
„Am obținut 20% din voturi în primul tur și aproximativ 54% în al doilea. Ca președinte, nu pot să-i mulțumesc întotdeauna doar pe cei 20%.”
Per ansamblu, susține că, la fel ca în perioada în care a fost primar, rezultatele vor vorbi de la sine.
Dar poate o strategie bazată exclusiv pe guvernare pragmatică să liniștească o populație frustrată și alimentată constant de retorica populistă? La urma urmei, aceasta a fost și promisiunea premierului britanic Keir Starmer când a ajuns la putere în urmă cu doi ani, iar astăzi partidul populist Reform domină sondajele, iar mandatul său pare în dificultate.
„Sunt optimist”, insistă Dan. „Criza deficitului se va încheia în cele din urmă și vom avea o abordare sistematică împotriva tuturor minciunilor.”
În ianuarie anul acesta, Simion a zburat la Washington D.C., unde a apărut pe rețelele sociale la un eveniment în care tăia un tort în forma Groenlandei, decorat cu glazură reprezentând steagul Statelor Unite. Momentul a fost inspirat de sugestia lui Donald Trump că ar putea încerca anexarea teritoriului autonom danez. Gestul s-a întors însă împotriva sa, deoarece europenii, atât de dreapta, cât și de stânga, au reacționat negativ la ideea unei astfel de acaparări teritoriale.
Simion minimizează episodul.
„Eram la o petrecere”, spune el. „Când ești la Roma, faci ca romanii”.
Adversarii săi au folosit însă întâmplarea ca dovadă a lipsei sale de discernământ și a faptului că nu are, în realitate, legături importante cu administrația Trump. Tăierea tortului la Centrul Kennedy, în compania câtorva congresmeni, a fost momentul cel mai apropiat de cercurile puterii la care a ajuns în acea vizită.
A fost remarcabil faptul că, atunci când, în martie, Parlamentul României a dezbătut posibilitatea deschiderii unei baze militare pentru operațiuni defensive împotriva Iranului, partidul lui Simion s-a pronunțat împotriva măsurii.
„Desigur că nu putem susține America sută la sută în tot ceea ce dorește”, explică el când este întrebat despre această aparentă schimbare de poziție. „Ei sunt America First. Noi suntem România First”.
Oficialii Uniunii Europene se tem că un guvern condus de Simion ar putea bloca procesul decizional al UE în maniera lui Viktor Orbán, care a folosit dreptul de veto al statelor membre pentru a împiedica adoptarea unor decizii importante.
Simion încearcă însă să se prezinte drept un alt model: Giorgia Meloni, premierul Italiei, care și-a construit la rândul ei parcursul politic pornind din zona dreptei radicale. El o laudă pentru că a „redus ajutoarele pentru oamenii care pot munci, dar nu vor”, pentru că „a pus interesele italienilor pe primul loc” și pentru că „are o voce în politica europeană și internațională”.
Se descrie pe sine ca pe un politician dispus să conteste consensul confortabil al elitelor.
„Spunem adevăruri care nu sunt rostite în public”, afirmă el.
Poveștile cu tâlc se încheie adesea printr-o răsturnare de situație. Unii dintre susținătorii lui Simion, din AUR, se tem că el s-ar putea să nu fie persoana capabilă să atragă suficienți alegători din zona de centru pentru a ajunge la putere.
În schimb, stilul discret al lui Nicușor Dan ascunde o determinare de oțel. Va avea nevoie de ea — și de mult mai mult — dacă vrea să țină piept valului populist în lunile și anii care urmează.
