Fotografiile „candide” ale lui Vladimir Putin în „decoruri informale” sunt greu de luat în serios. Este și mai dificil să crezi că anturajul președintelui nu înțelege acest lucru – este ca și cum, de fapt, premeditează știri menite să devină meme-uri. De ce o fac? Luarea peste picior a autorităților, la urma urmei, este una dintre armele prețioase ale opoziției anti-Kremlin. Umorul nu numai că permite opozanților ca Alexei Navalnîi să-i privească cu superioritate pe oficialii guvernamentali, de asemenea îi ajută pe susținătorii săi să-și depășească frica de stat.
În articolul de mai jos, editorul secțiunii „Idei” a site-ului Meduza, Maxim Trudoliubov, încearcă să înțeleagă modul în care societatea poate folosi umorul politic pentru a promova schimbări radicale (și de ce chiar și autoritățile ruse își permit să ajungă de râsul lumii).
🔹 Cultura democratică europeană (și într-o măsură mai mică, cea americană) nu s-a luat niciodată prea serios. Politica și cultura râsului popular s-au dezvoltat simultan. Influența crescândă a retoricii parlamentare și formarea partidelor și a luptelor amare între partide au fost însoțite de dezvoltarea pamfletului, a parodiei, a artelor vizuale și a literaturii cu tente politice.
Râsul democratic
Ridiculizarea luptei dintre partide a jucat un rol semnificativ în formarea regimurilor democratice. Apariția unor figuri politice influente a fost inseparabilă de dezvoltarea caricaturii politice – o formă de artă care a fost extrem de ireverențioasă încă de la începuturi. Caricaturile politice din Anglia secolului al XVIII-lea, unde personajele pot fi văzute sărutându-se sau defecând, erau orice altceva, dar nu subtile. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, revistele satirice timpurii precum Le Charivari în Franța și Punch în Anglia au prezentat caricaturi cu elemente care ne sunt mai familiare astăzi; grotescul și prejudecățile n-au dispărut între timp.
Această tradiție trăiește în forme vechi și noi. Revista franceză de satiră Charlie Hebdo urmează o tradiție radicală, nonconformistă, în timp ce site-uri precum The Onion și Spinoza din Italia continuă cultura parodiei politice și a absurdului. Marea Britanie și-a reșapat recent spectacolul de marionetă satirică Spitting Image, iar Franța a avut un spectacol similar numit Les Guignols de l’info. Și în Statele Unite, o mare parte din dezbaterea publică se concentrează în jurul unor talk-show-uri comice în care gazdele iau în mod deschis poziții partizane și își bat joc de adversari fără milă. Printre numeroasele exemple se numără The Late Show de la CBS și The Daily Show de la Comedy Central (același canal care difuzează sitcom-ul pentru adulți South Park).
Revistele și emisiunile de acest gen testează constant limitele a ceea ce este posibil, nu se feresc de umorul de budă și recurg cu ușurință la reglări personală de conturi în disputele politice. Glumele despre președinții și directorii executivi ai marilor companii pot fi riscante (South Park este plin de ele), dar nu reprezintă o amenințare pentru sistemul în sine. În culturile occidentale, umorul politic și satira fac parte din regimul democratic – s-au dezvoltat alături de el și sunt protejate de legile sale. Liberalii i-au batjocorit întotdeauna dur pe conservatori și invers. Dar aici, satira – chiar și cea mai „ucigașă” – face parte din lupta dintre părți, nu o luptă împotriva sistemului.
Râsete cu permisiune
Sub regimurile monarhice, totalitare și autoritare, autoritățile, de regulă, consideră parodia, satira, desenele animate și umorul politic ca o „resursă” și un instrument pentru influențarea supușilor. Astfel de regimuri se iau în serios și sunt predispuse la sacralizarea conducătorilor și a ritualurilor lor. Aceste sisteme de guvernare tind, de asemenea, să reglementeze râsul. Aici, umorul poate fi cât vreți de „îndrăzneț”, dar trebuie să treacă mai întâi prin cel mai înalt grad de cenzură. Cel mai faimos reprezentant al acestei culturi a râsului a fost bufonul de curte, care exista datorită permisiunii de la cel mai înalt nivel. Bufonul avea voie să spună și să facă multe, dar el era, de fapt, umbra conducătorului.
O cultură a râsului „licențiat” este mult mai veche decât cultura politică a ridiculizării oponenților, care a apărut în modernitatea occidentală, cu broșuri și caricaturi politice. Diferitele tradiții ale bufonilor includ „paraziții” (tovarăși sau „atârnați”) lumii antice, bufonii medievali și proștii (duraki) din curțile țarilor și împăraților ruși. Sarcina lor era să-l distreze pe conducător și să-i ridiculizeze pe cei pe care domnitorul voia să-i sfâșie; să cunoască intrigile curții și să simtă ce linie nu trebuie trecută.
În timp ce acești bufoni istorici aparțin trecutului, figurile care îndeplinesc funcții similare și acționează conform unor reguli similare sunt reproduse în regimuri totalitare și autoritare. De exemplu, caricaturiștii, autorii de satiră, scriitorii de comedie și regizorii sovietici cărora li s-a permis să lucreze în comedie puteau vorbi despre inadaptare și puteau ridiculiza regulile (a se vedea, de exemplu, revista satirică Krokodil), puteau prezenta parabole semnificative (precum filmele lui Mark Zakharov) și evidenția „neajunsurile individuale” din sistem (așa cum se vede în seria de scurt-metraje de comedie Fitil), dar nu aveau voie să afecteze principiile fundamentale ale sistemului. În acest sens, umoriștii și satiriștii sovietici erau un soi „comedianți” democrați. Dar spre deosebire de aceștia, nu erau destinați publicului. Mai degrabă, asemeni bufonilor de curte, i-au distrat pe conducători, i-au ridiculizat pe cei pe care stăpânul voia să-i sfâșie și știau ce linii nu pot fi trecute. Nu făceau parte din sistem – erau personalul de sprijin al acestuia.
După prăbușirea URSS, Rusia a început să împrumute în masă formate și genuri din alte culturi – inclusiv genurile satirice. Emisiunea Kukly (Păpuși), care a avut premiera pe NTV în 1994 și a fost produsă sub licența proprietarilor emisiunii franceze Les Guignols de l’info, este doar unul dintre numeroasele exemple.
Dar forma occidentală de satiră politică a intrat rapid în conflict cu idealurile de guvernare care au apărut după ce Vladimir Putin a venit la putere în 2000. Râsul a fost una dintre primele sfere pe care noii manageri politici au început să le reglementeze. Acest lucru nu a oprit fluxul de împrumuturi, dar emisiunile rusești bazate pe modele occidentale – de exemplu, talk-show-ul Evening Urgant, care este similar cu talk-show-urile americane de la ore târzii – au doar o asemănare exterioară. Într-adevăr, sunt produse în conformitate cu regulile unei curți vechi. Același lucru este valabil și pentru emisiunea de televiziune rusă Comedy Club.
Râsete fără permisiune
Dacă autoritățile consideră că cultura râsului este o resursă, atunci supușii lor, la rândul lor, își creează propria cultură a râsului. Aici, se poate aminti opera filozofului rus Mihail Bakhtin. În Rabelais and His World, Bakhtin contrastează cultura unei „sărbători oficiale” (o sărbătoare de stat sau religioasă) cu cea unui carnaval. În cuvintele sale, „sărbătoarea oficială s-a întors spre trecut și a folosit trecutul pentru a consacra prezentul”, decretând „tot ceea ce era stabil, neschimbat și peren”, inclusiv ierarhiile, valorile, normele și interdicțiile existente – politice sau de altă natură. „Carnavalul sărbătorea eliberarea temporară de adevărul dominant și de ordinea stabilită; marca suspendarea tuturor rangurilor ierarhice, a privilegiilor, normelor și interdicțiilor”, scrie Bakhtin.
Acestea fiind spuse, o cultură populară a râsului nu trebuie să fie îndreptată împotriva guvernului și nici măcar să aibă o direcție politică clară. Opoziția față de „imuabilitatea ordinii mondiale” impusă de autorități nu ia întotdeauna forma rezistenței directe. În absența unui sistem politic care presupune lupte și alegeri interpartidice, rezistența directă conduce inevitabil la un conflict cu autoritățile. Și nu toată lumea este capabilă sau are dorința de-a intra într-un asemenea conflict, dat fiind că glumele riscante se pot termina prin arestări sau chiar execuții.
Desigur, glumele conțin uneori atacuri directe asupra sistemului sau a conducătorului personal, dar în contextul regimurilor totalitare și autoritare îndeplinesc de obicei alte funcții. Cercetătorul Elliott Oring scrie că oamenii continuă să glumească chiar și atunci când este periculos sau lipsit de sens, deoarece glumele politice pot fi o modalitate acceptabilă de a „scăpa de tensiune” și de a vorbi despre lucruri care sunt insuportabile sau despre care este greu de vorbit.
Râsul și lupta politică
În acest sens, tradiția sovietică a glumelor politice este foarte importantă și amintită de mulți. Aceste glume (anekdoty) și ritualurile implicate în a le spune au format comunități de oameni „proprii” (svoie) sau „normali”, scrie antropologul rus Alexei Yurchak în cartea sa Everything was Forever, Until it was No More. Dar aceste comunități nu s-au format în jurul unei poziții active. Anekdoty nu erau un mod de a dezvălui minciuni sistemice sau de a exprima gândurile adevărate ale oamenilor: aceste glume au fost spuse de susținătorii și oponenții sistemului. Acest lucru ajuta o persoană să ducă o viață relativ semnificativă, creativă și morală, care nu se limita la susținerea sau rezistența față de sistem.
Umorul sub formă de glume sovietice și, mai larg, socialiste, despre lideri comuniști precum Leonid Brejnev al URSS, Nicolae Ceaușescu din România, Fidel Castro din Cuba și așa mai departe, au fost un mod cinic de acceptare a realității.
Regimurile autoritare de astăzi profită de bunăvoie de acest tip de umor. Specialiștii în relații publice care lucrează pentru președintele Turkmenistanului, Gurbanguly Berdymukhamedov, au dovedit că un cult al personalității rămâne un cult al personalității, deși poate fi absurd de amuzant. Videoclipurile cu Berdymukhamedov construind mașini, ridicând greutăți și cântând rap despre cai sunt difuzate chiar de autoritățile turkmene.
Autoritățile ruse publică, de asemenea, imagini și videoclipuri ale președintelui Vladimir Putin fără cămașă, călare, scăldându-se într-o copcă, descoperind amfore antice pe fundul mării și bucurându-se de taiga cu ministrul apărării Serghei Șoigu – și mass-media străină le preia de bună voie, crezând în mod eronat că expune autoritarismul. De fapt, prin comunicarea acestor materiale publicate de către specialiștii oficiali în PR cititorilor lor, mass-media ajută aceste campanii de PR să își atingă obiectivul evident – de a normaliza cultul personalității prin „anecdotalism”.
Emisiunile contemporane „pline de umor” de pe canalele televiziunii de stat acționează în conformitate cu vechile reguli ale bufonilor de curte. Departamentele de relații publice care servesc dictatorilor moderni creează „glume” loiale despre elita de la putere, devalorizând umorul. Rețelele sociale și platformele de mesagerie sunt pline de meme-uri despre diferitele „neajunsuri individuale” ale sistemului, de la cele sociale, economice și politice. Dezvoltarea unei culturi a meme-urilor pe Internet poate fi văzută ca o versiune îmbunătățită cantitativ a culturii glumelor sovietice – o cultură care îi ajută pe oameni să supraviețuiască moral, în timp ce nu susține, dar nici nu rezistă, sistemului politic.
Cultura râsului a devenit atât de populară, încât demascarea miturilor oficiale și desacralizarea autorităților sunt greu de atins prin intermediul umorului politic tradițional. Cu toate acestea, râsul și ironia rămân încă importante ca mijloc – pentru fiecare persoană în mod individual – de a construi relațiile cu sfera politică. Exact asta face Alexei Navalnîi: distribuie tuturor un remediu împotriva fricii, continuând să-și bată joc de autorități chiar sub tortură. O societate formată din oameni care pot vedea umorul și construi distanța între ei și autorități este mult mai puțin înspăimântată decât o societate formată din oameni care nu simt deloc o astfel de distanță. 🟦
