<< Pe 19 septembrie, când este înmormântată regina Elisabeta a II-a, Londra devine pentru scurt timp centrul lumii. Într-un ecou îndepărtat al poziției imperiale a Marii Britanii de acum un secol, șefii de stat din zeci de țări, inclusiv președintele Joe Biden, vor fi martori la ritualuri funerare și pompă, în Westminster Abbey, în timp ce poate un miliard sau peste dintre cetățenii lor privesc de acasă. Aceasta este o funcție a longevității Elisabetei. Cei 70 de ani pe tron au început în amurgul acelei ere dispărute și au fost plini de vizite și recepții de stat. Dar este și o măsură a succesului ei. Pe măsură ce regele Carol al III-lea își începe domnia, pe fondul conflictelor din Marea Britanie, al populismului din Occident și al provocării la adresa sistemelor democratice conduse de China și Rusia, acest succes merită examinat >>, scrie The Economist.
<< Monarhia britanică merge împotriva spiritului vremurilor. Deferența a murit, dar regalitatea este construită pe o pantomimă de onorifici arhaici și servitori în redingotă. Într-o epocă a meritocrației, monarhia își are rădăcinile în privilegiul nejustificat al nașterii. Populismul înseamnă afară cu elitele, dar cea mai izbitoare elită dintre toate rămâne. Politica identității înseamnă că narațiunile sunt joc, dar regina și-a păstrat sentimentele sub colecția ei de pălării la modă. De drept, sprijinul pentru coroană ar fi trebuit să se prăbușească sub Elisabeta, așa cum și-a imaginat uneori The Economist că s-ar putea întâmpla. În schimb, monarhia a prosperat.
Unul dintre motive a fost acela de a fi fost o platformă pentru punctele ei forte individuale. Principalul lor era o viziune a serviciului public prin lepădare de sine. Elisabeta a descoperit modul în care monarhia putea ajuta la țeserea unității și a unui sentiment de obiectiv național în toate părțile unei națiuni din ce în ce mai disperate. La fel de asiduu cum a ținut audiențe săptămânale cu prim-ministrul, în palatele ei, ea a căutat să arate că și britanicii de rând contează, străbătând țara, tăind panglici, ascultând, fluturând cu mâna și întrebând: „Veniți de departe?”
În străinătate, ea a avut o prestație sigură. Într-o vizită de stat din 1961, ea a dansat cu Kwame Nkrumah, primul președinte al Ghanei și ex-prizonier politic, semnalând ghanezilor că sunt suverani și britanicilor de acasă că vremurile s-au schimbat. Când, în 2011, a devenit primul monarh care a vizitat Irlanda în cei 90 de ani de la independența sângeroasă și la 32 de ani după asasinarea de către IRA a unchiului soțului ei, a devenit un simbol improbabil al armoniei. Diplomația ei nu a ispășit greșelile imperiale ale Marii Britanii – cum ar fi putut? – dar a fost un pas înainte.
Nimeni nu știe cum se va potrivi Charles în acest rol. Ajuns la 73 de ani, a trăit mereu în umbra altora: orbitoarea Diana, prima lui soție; și mama sa cea dedicată. În trecut, „Prince of Wails” (joc de cuvinte – n.tr.) a spus prea multe, prea mult despre el autocompătimindu-se. Dar unele dintre temele sale timpurii, în special mediul înconjurător, nu mai par a fi obsesiile unei manivele. Iar săptămâna aceasta a semnalat că înțelege faptul că de acum înainte trebuie să-și înăbușească opiniile.
Cu toate acestea, pentru a reuși, noul rege nu trebuie să fie un om de stat. Iar acesta e un al doilea motiv pentru care monarhia constituțională a Marii Britanii a prosperat. Puterile lui vor fi la fel de circumscrise ca un guler apretat, împrumutat de la națiune. Cu cât le exercită mai ofensiv, cu atât vor fi mai puțin puternice.
Walter Bagehot, marele editor al The Economist, remarca, în 1860, că sub monarhia constituțională a Marii Britanii „o republică s-a insinuat sub faldurile unei monarhii”. Puterile executive și legislative ale guvernului aparțineau cabinetului și Parlamentului. Coroana era partea „demnă” a statului, dedicată ceremoniilor și creării de mituri. Într-o epocă elitistă, Bagehot vedea acest lucru ca pe o deghizare, un dispozitiv pentru a menține masele fericite, în timp ce cei câțiva aleși se descurcau cu treaba.
Astăzi, când franciza este universală, nimeni din Marea Britanie nu crede ficțiunea lui Bagehot, la fel stând lucrurile și în Australia, Canada sau în orice altă țară în care Charles va fi un șef de stat îndepărtat. Am susținut, în trecut, că Marea Britanie ar trebui, prin urmare, să voteze dacă să devină o republică. Cu toate acestea, observația Bagehot încă are forță. Politicienii pătați vin și pleacă, încheie acorduri și câștigă alegeri divizându-și țările. Regele ajută la menținerea separată a politicii și a națiunii și vai de el dacă le confundă pe cele două. Comparați asta cu America, Brazilia și Turcia, otrăvite de fuziunea șefului statului și șefului guvernului din Donald Trump, Jair Bolsonaro și Recep Tayyip Erdogan.
Evident, nu e nevoie de o monarhie pentru a reuși separarea. Țări precum Irlanda merg înainte cu un președinte ceremonial. El sau ea provine din popor și, teoretic, a câștigat onoarea. Un nenorocit sau un necinstit poate fi dat afară sau urmărit penal. Într-o anumită măsură, istoria stabilește alegerea – ar fi comic să inventezi o monarhie de la zero.
Cu toate acestea, monarhia constituțională are un avantaj față de președințiile reprezentative, aspect care și este motivul final din spatele succesului surprinzător al Elisabetei: amestecul său de continuitate și tradiție, care și astăzi este nuanțată cu vestigii mistice ale atingerii regale vindecătoare. Toate sistemele politice trebuie să gestioneze schimbarea și să rezolve interesele conflictuale în mod pașnic și constructiv. Sistemele care stagnează ajung să erupă; sistemele care se îndepărtează lasă în urmă părți mari ale societății și, de asemenea, erup.
Sub Elisabeta, Marea Britanie s-a schimbat de nerecunoscut. Nu numai că a suferit schimbări sociale și tehnologice, precum alte democrații occidentale, dar a fost și eclipsată ca mare putere. De mai multe ori, cel mai recent din cauza Brexit-ului, politica s-a sufocat. În toată această răsturnare, continuitatea pe care o arată monarhia a fost o influență moderatoare. George Orwell, deloc un actor al establishment-ului, a numit-o „o supapă de scăpare pentru emoții periculoase”, atrăgând patriotismul de la politică, unde dragostea de țară poate putrezi în bigotism. Imperiile în descompunere sunt periculoase. Declinul Marii Britanii a fost mult mai puțin traumatizant decât ar fi putut fi.
Coroana prgamatică
Dexteritatea Elisabetei a fost ca, în tot acest timp, să reînnoiască monarhia, în liniște, iar cea mai grea sarcină a lui Charles va fi să o reînnoiască în continuare. Perspectiva este descurajantă. Moștenirea imperiului se deteriorează și ar putea pune în pericol Commonwealth-ul. Planează lupte pentru independența Scoției. Brexitul a scos la iveală găuri în constituția fragmentară a Marii Britanii; chiar și statutul drepturilor fundamentale ale britanicilor este pus la îndoială. Charles nu are puterea de a rezolva singur aceste probleme, dar are un rol de jucat în rezolvarea lor în mod pașnic. Este norocos că Elisabeta i-a arătat calea. >>
