„Oricine are încă vreo îndoială cu privire la distanța până la care era pregătită să meargă Regina Elisabeta a II-a în îndeplinirea datoriei ar putea considera compania hidoasă care i se impunea uneori. În 1991, ea a trebuit să ciocnească un pahar cu dictatorul din Zimbabwe, Robert Mugabe, iar cu 20 de ani mai devreme a luat masa cu despotul ugandez Idi Amin (deși mai târziu ea a jurat în privat că-l va lovi pe Amin cu sabia dacă îndrăznea să-i prăbușească Jubileul de Argint). Dar poate că nici una dintre aceste întâlniri înspăimântătoare nu a fost la fel de obositoare ca găzduirea tiranului român Nicolae Ceaușescu și a soției sale Elena într-o vizită de stat de trei zile în 1978”, scrie Robin Ashenden în The Spectator.
<< Deși un monstru intern, stocul internațional al lui Ceaușescu era mare la acea vreme. Cu zece ani în urmă, el a fost singurul lider comunist care a condamnat invazia sovietică a Cehoslovaciei, câștigându-și aplaude în Occident. În 1977 a avut loc un cutremur teribil în România – peste 1.000 de oameni au murit, mulți alții au fost răniți și o mare parte a centrului Bucureștiului a fost redusă la munți de moloz. Atât poziția sa curajoasă împotriva Kremlinului, cât și aureola tragică a țării sale i-au deschis ușile lui Ceaușescu în țările occidentale. Căci cine ar fi putut refuza? Confruntați cu reticența Reginei, premierul Jim Callaghan și secretarul de externe David Owen i-au spus că în România era planificată o uriașă vânzare britanică de avioane și arme, iar o vizită de stat era lubrifiantul necesar. Regina s-a conformat celor doi miniștri ai săi, dar, potrivit biografului lui Ceaușescu, Edward Behr, nu și-a ierat-o niciodată. Chiar și noblesse oblige avea limitele ei.
Erau de înțeles temerile ei – Ceaușeștii erau o pereche colorată înfiorătoare. Nicolae, fost cizmar, devenise liderul țării în 1965, punându-și pe loc pecetea îngrozitoare. În 1966, încercând să alimenteze populația României, a interzis avortul și contracepția și a încurajat femeile să aibă cel puțin patru copii („Dacă nu vrei patru copii, fă cinci” era sloganul).
În 1971, întorcându-se din Coreea de Nord, a instituit un cult al personalității asemănător cu cel al lui Kim Il-Sung, împodobind aproape fiecare suprafață liberă a țării cu portretele sale și ordonând evenimente regulate de adulare în masă. Cele două ore de televiziune permise românilor în fiecare seară erau pline de clipuri cu Nicolae umblând cu autoritate prin fabrici, șantiere și ferme colective: Părintele Poporului, Geniu Național, Expertul în toate domeniile. Pe măsură ce domnia lui Ceaușescu a continuat, pentru a scăpa de datoria națională și-a înfometat oamenii de mâncare, i-a lăsat fără lumină, căldură și apă, iar terifianta poliție secretă – Securitatea – îi era mereu la îndemână pentru a înăbuși protestele. România, spunea scriitorul disident Alexandru Ivasiuc, era locul în care „douăzeci de milioane de locuitori trăiau în imaginația unui nebun”.
Dar Elena era cea pe care oamenii o urau în mod special. „Doctor în chimie” semi-analfabet, se spunea că nu știa nici numele instrumentelor de laborator de bază, nici cele mai simple formule chimice. Ulterior, distinsă cu Ordinul Meritul Științific Clasa I, Elena a făcut parte și din Comitetul Central al Partidului Comunist. Aici, pocnind, mârâind și înjosind, ea a menținut o domnie de teroare împotriva miniștrilor, a soțiilor lor și a țării. Scuipând acid, „Mama Națiunii” era detestată.
Nimeni nu poate spune că Familia Regală nu a fost avertizată cu privire la oaspeții lor. Președintele Franței, Giscard d’Estaing, pentru care o vizită lui Ceaușescu a fost „o calamitate inevitabilă”, i-a dat reginei un avertisment îngrijorător. În călătoria lor la Paris, chiar înainte de Londra, i-a spus d’Estaing, contingentul lui Ceaușescu îi răsturnase cu fundu-n sus apartamentul de la Reședința Marigny, rupând firele electrice și liniile telefonice de pe pereți pentru a verifica dacă există microfoane. Au smuls și alte lucruri, a informat-o el pe suveran, furând ceasuri și scrumiere, vârând în buzunar tot ce puteau. Soții Ceaușescu au adus bucătari, degustători și chiar așternuturile lor. A primi o vizită de la ei era ca și cum ai fi fost invadat de niște socri de coșmar.
Când Ceaușescu a ajuns la Londra, Regina nu l-a găsit fără valoare de divertisment. Cu siguranță că a fost jignită de presupunerile acestui „omuleț înfricoșător” că apartamentul lor de la Palatul Buckingham ar fi plin de microfoane. Dar ea a râs văzându-l cum își ținea paranoic ședințele ministeriale „neînregistrate” în grădinile Palatului, Ceaușescu (povestește Behr) „mergând înainte, ajutoarele săi urmând ca niște rățuști urâte.” Cu altă ocazie, plimbându-și corgi-ul, Regina (conform biografului Robert Hardman) a ocolit o întâlnire cu președintele României ascunzându-se într-un tufiș. O atmosferă de absurd aproape ionescian plana peste călătorie, soții Ceaușescu părând să fi venit cu ea în bagaj.
Ambii Ceauşescu au căpătat un luciu din fotografia cu Elisabeta a II-a. Dar ceea ce și-a dorit cel mai mult Elena de la călătorie a fost calitatea de membru al Academiei Britanice, amenințănd, potrivit dezertorului Ion Pacepa, că nu va părăsi Londra fără unul. De când își luase doctoratul, făcuse un tur prin lume, din Mexic până în Iran, adunând diplome de onoare precum magneți de frigider. Calitatea de membru al Academiei Britanice avea însă s-o fenteze, spre dezgustul ei, dar politehnica din Centrul Londrei a făcut un pas și i-a aruncat osul unei funcții de profesor onorific. O criză diplomatică a fost evitată.
Este interesant să urmăriți filmul călătoriei – prima vizită de stat în Marea Britanie a unui lider al Pactului de la Varșovia din istoria postbelică. Gara Victoria este împodobită cu covorul roșu, fanfare și soldați, în timp ce Ceaușescu flutură cu o mână din trăsura trasă de cai. Cu toate acestea, este dificil de imaginat un limbaj corporal mai defensiv decât cel al Reginei. Zâmbetul ei este pur rictus, gesturile ei sunt scurte și pare, uneori, aproape că încearcă să-și spele mâinile în mănușile ei negre. Era imposibil să porți o conversație cu cuplul și, culmea, Ceaușescu a vorbit printr-o bâlbâială șovăitoare care trebuie să-i fi derutat interpreții. Explicând impedimentul, amintindu-și trecutul de cizmar, românii glumeau că „ține un cui în gură”.
Câțiva ani mai târziu, inspirat poate atât de călătoria sa la Londra, cât și de Coreea de Nord, Ceaușescu avea să ordone construcția celui mai mare palat din lume în București: Casa Poporului. O sărbătoare brutalistă din piatră, marmură, candelabre de diamant și covoare roșii, sclavi (unii până la moarte), aici Nicolae și Elena plănuiau să se bucure de existența de basm a unui rege și a unei regine. De altfel, nu au locuit niciodată acolo. În decembrie 1989, o națiune înfometată a decis că s-a săturat. În Târgoviște, oraș din apropierea Bucureștiului, cei doi au fost condamnați la moarte în ziua de Crăciun, execuția lor fiind difuzată neîncetat la televiziunea din România.
Regina a domnit încă 33 de ani. „Declar în fața voastră, a tuturor”, a promis ea țării sale în 1947, „că toată viața mea, fie ea lungă sau scurtă, va fi dedicată serviciului dumneavoastră…” Privind vizita lui Ceaușescu la Londra – contracte de avioane, doctorate onorifice, anxietăți nebunești și toate astea –, ai o idee despre ce a presupus cu adevărat acel „serviciu”, săptămână de săptămână, an de an. Regina a suportat mulți oameni, a spus Lord Owen, dar cu această ocazie și-a găsit limita, ca și poporul român: „Ceaușescu a fost prea mult pentru ea”. >>
