Devierea unui zbor Ryanair cu destinația Lituania și arestarea pasagerului Roman Protasevici – un influent blogger din Belarus care critică regimul dictatorial al țării – este cea mai recentă acțiune tiranică ce provoacă îngrijorări și indignare în Occident, scrie Tim Ogden într-un articol din The Spectator.
🔹 Cu toate acestea, faptul că aeronava de pasageri a fost forțată să aterizeze de un avion de vânătoare din Belarus, sub pretenția că avionul transporta explozibil, este, probabil, un nou pas pe scara severității. Brutalitatea poliției și reținerea ilegală a activiștilor din opoziție provoacă rapid o condamnare occidentală, dar acestea încă se referă exclusiv la chestiuni interne – în schimb, interceptarea unui avion european între două state membre ale UE este fără precedent. Totuși, în secolul XXI aparent civilizat și luminat liderii sunt capabili să scape basma curată din astfel de acte împotriva propriei populații și violarea dreptului internațional.
Motivul este simplu, din cauza fricii și a sentimentului că Occidentul nu va rezista niciodată în fața dictatorilor lumii. Pe frontul local, Lukașenko nu are nevoie de atacuri cibernetice sau monitorizarea populației când are la dispoziție o forță de poliție pregătită să rețină sau să bată adversarii politici – și atunci când prețul rezistenței este atât de brutal, există puține stimulente pentru a participa la mitinguri și marșuri. Leonid Volkov, șeful de cabinet al lui Alexei Navalnîi, mi-a spus în timpul unui interviu oferit acestei reviste (The Spectator – n.r.) că peste un milion de ruși aveau să iasă în stradă pentru a protesta față de regimul lui Vladimir Putin. În cele din urmă, au existat între 7.000 și 9.000 de protestatari în Sankt Petersburg și 10.000 – 15.000 la Moscova, peste 1.700 de persoane fiind în cele din urmă arestate la mitinguri. Pe scurt, puțini oameni erau dispuși să riște să fie arestați.
Oricine dezamăgit de Putin sau Lukașenko, de asemenea, cu greu va fi încurajat de exemplul țărilor care au ales calea occidentală. Revoluțiile Ucrainei și Georgiei din 2014 și 2003 au dus la orientarea acestor state spre Bruxelles și Washington, dar acest lucru n-a adus stabilitate sau nu a pus capăt violenței în nici una dintre țări. Poate cel mai cunoscut exemplu, în 2019 protestatarii din Tbilisi s-au adunat împotriva unui deputat comunist rus aflat vizită în Georgia la invitația președintelui parlamentului. Pentru a dispersa mulțimile, poliția a folosit gloanțe de cauciuc, orbind un număr de protestatari și rănind peste 200 de persoane. Rușii și bielorușii din opoziție nu cred că o schimbare a politicii externe va pune capăt brutalității poliției.
Loialitatea poliției este întărită și de experiența altor state. Poliția din Belarus și Rusia se uită la revoluțiile din Kiev și Tbilisi și vede ce s-a întâmplat cu cei care au fost de partea autorităților. Fostul președinte Mihail Saakașvili, care a ajuns putere prin Revoluția Trandafirilor din Georgia, în 2003, a devenit cunoscut pentru epurarea, în agențiile de aplicare a legii, a celor care au avut legături cu fosta administrație. Poate că acest lucru a pus capăt corupției sistemice care a afectat țara de la prăbușirea Uniunii Sovietice, dar metodele sale draconice au fost aspru criticate.
Frica este, așadar, un motor pentru ambele părți – protestatarii sunt reticenți în a risca închisoarea, bătaia, tortura sau chiar moartea, în timp ce susținătorii regimurilor despotice se tem să aterizeze în lagărul perdanților.
Iar Occidentul își demonstrează cu greu forța atunci când solicită sancțiuni minime, ce nu par să-i afecteze pe cei responsabili. Lukașenko s-a simțit, fără îndoială, încrezător în ultima sa manifestare vulgară de putere, deoarece știe că Vladimir Putin și Rusia îl susțin.
Dorința de-a evita escaladarea, prin apelul la calm sau expresii pline de indignare, nu poate evita sau preveni incidentele sau conflictele internaționale majore. Occidentul trebuie să-și găsească vâna: interceptarea unui avion de linie european între două state europene nu poate fi respinsă drept o răfuială internă a unei țări în curs de dezvoltare în care nu este obligată să intervină. În situația actuală, Bruxellesul și Washingtonul au folosit maxima lui Teddy Roosevelt de-a vorbi calm, dar au uitat partea cu bâta. 🟦
