Cineva ar trebui să-i spună lui Trump cum a rămas în amintire Neville Chamberlain.
La sfârșitul lui septembrie 1938, când liderii Marii Britanii, Franței, Germaniei și Italiei convergeau spre München, în Europa sentimentul de criză era unul palpabil. Dar la Praga, emoția era ceva mai apropiată de neîncredere. De ani buni, Cehoslovaciei i se garantase, explicit, că nu va rămâne singură în fața agresiunii germane. Franța avea un tratat de apărare mutuală încă din 1924. Marea Britanie indicase în repetate rânduri că nu va permite demontarea coercitivă a unei democrații europene. Și peste toate trona arhitectura de securitate colectivă a Ligii Națiunilor, care, deși zdruncinată, încă exista în principiu.
Cehoslovacia acționase pe baza acestor asigurări. Construsese un sistem defensiv elaborat de-a lungul frontierei sale muntoase din Sudeți — buncăre întărite, obstacole anti-tanc, amplasamente de artilerie — conceput pentru a ține piept unui avans german suficient de mult încât Franța să se poată mobiliza. Armata sa era bine pregătită. Conducerea sa credea că o Europă dedicată prevenirii unui nou război continental nu va abandona un aliat democratic.
Și totuși, pe măsură ce Hitler și-a intensificat cererile pentru Sudetenland-ul locuit de câteva milioane de germani etnici, în vara lui 1938, aceste garanții au început să se destrame. La Londra, amintirile de la Verdun și Somme, două dintre cele mai brutale bătălii ale Primului Război Mondial, au făcut guvernele și cetățenii să se retragă speriați la orice indiciu de mobilizare. La Paris, instabilitatea politică paraliza conducerea. Ambele puteri au trecut treptat la speranța că l-ar putea potoli pe Hitler. Până în septembrie, Praga era presată nu doar să negocieze, ci să capituleze.
Aceasta a fost scena Conferinței de la München. Locul — Führerbau, sediul personal al lui Hitler din Königsplatz, München — simboliza încă de la început dezechilibrul de putere. Chamberlain a sosit arătând precaut și obosit; Daladier părea solemn, pesimist; Mussolini defila teatral; iar Hitler i-a întâmpinat cu încrederea relaxată a unui om care simțea că obține victoria fără a trage un singur glonț.
Istoricii consemnează că în interior atmosfera era tensionată, fragilă, aproape ireală. Diplomați care bănuiau intențiile lui Hitler se trezeau totuși alunecând spre concesii, atrași de logica seducătoare că un ultim compromis ar putea evita războiul. Hitler a insistat asupra transferului imediat al Sudetenlandului, descriindu-l drept ultima cerere teritorială a Germaniei. Chamberlain, bântuit de carnagiul din 1914–1918, voia cu disperare să creadă asta. Daladier se îndoia, dar știa că Franța nu va lupta fără Marea Britanie.
Președintele cehoslovac Volodimyr Zelenski — pardon, vreau să spun Edvard Beneš — nu a fost invitat la petrecere.
În Acordul de la München rezultat, Cehoslovaciei i s-a ordonat să cedeze Sudetenland — scutul său defensiv, înălțimile sale fortificate, centrul său industrial și aproape patru milioane de cetățeni. Marea Britanie și Franța nu doar că au tolerat cererea; au impus-o. Pragăi i s-a spus să accepte acordul sau să poarte singură responsabilitatea pentru război. Practic i s-a spus: „Nu aveți nicio carte de jucat”. O țară construită pe valori democratice și aliniere occidentală s-a trezit presată spre dezmembrare.
Ceea ce a făcut din München o trădare nu a fost doar fondul, ci abandonarea promisiunilor anterioare și forma ignobilă a unui diktat. Franța și-a ignorat obligațiile din tratat. Marea Britanie și-a întors pe dos asigurările. Liga Națiunilor s-a dovedit irelevantă. München a arătat, cu o claritate devastatoare, cât de repede se prăbușește securitatea colectivă atunci când marile puteri se tem de costul susținerii ei.
Și totuși, acordul a fost salutat ca un triumf. Chamberlain s-a întors la Londra fluturând faimoasa hârtie și proclamând „pace pentru vremurile noastre”. Mulțimile au aclamat; jurnaliștii l-au susținut. Dar realitatea de dedesubt era deja vizibilă pentru oricine ar fi vrut să o vadă. Germania construise o mașinărie de război și o economie dedicată războiului.
În șase luni, Hitler a înghițit restul Cehoslovaciei. Într-un an, Europa era în război. Polonia, Austria, Ungaria — piesele de domino au început să cadă. În curând a fost atacată și Uniunea Sovietică, în ciuda altui acord rușinos, pactul Molotov–Ribbentrop.
Chamberlain a fost înlăturat și înlocuit cu Winston Churchill, care în mai 1940, în discursul său inaugural ca prim-ministru, a promis „sânge, trudă, lacrimi și sudoare”. Și s-a ținut de cuvânt: în câteva luni, Londra și Marea Britanie se confruntau cu „Blitz-ul” Luftwaffe — o campanie de bombardament de opt luni care a ucis peste 40.000 de oameni.
America a vrut și ea să întoarcă privirea în altă parte atunci când Hitler sfâșia Europa occidentală. Rezultatul a fost Pearl Harbor. Statele Unite au pierdut aproape o jumătate de milion de soldați într-un război mondial care ar fi putut fi evitat, dacă nu ar fi fost orbirea și lașitatea de la München.
München nu este ținut minte doar pentru glockenspiel, Hofbräuhaus și Oktoberfest (pe care le recomand); este un concept: un reflex diplomatic prin care marile puteri caută o pace convenabilă sacrificând securitatea unei națiuni mai mici.
Acest tipar proiectează o umbră lungă și neliniștitoare și asupra planului în 28 de puncte care a circulat în ultimele zile la Washington și în capitalele europene, pentru „încheierea” războiului Rusia–Ucraina. A fost conceput de echipele lui Putin și Trump peste capul Ucrainei și fără consultarea europenilor — ceea ce, în vremuri normale, cu o administrație responsabilă la Washington, ar fi fost literalmente de neconceput.
Planul împărtășește mai multe trăsături structurale cu diktatul de la München, chiar dacă diferă circumstanțele istorice și actorii.
- În primul rând, ambele propuneri se învârt în jurul obligării unei democrații asediate să cedeze teritorii-cheie unui agresor. În 1938, era vorba de Sudetenland. În planul modern, este vorba de Crimeea și mari porțiuni din Donețk și Luhansk — codificate, legitimizate și efectiv scoase din sfera de negociere.
- În al doilea rând, ambele înțelegeri urmăresc să limiteze capacitatea victimei de a se apăra. Cehoslovacia a pierdut fortificațiile care făceau posibilă apărarea sa; Ucraina, conform planului modern, ar fi obligată să își plafoneze forțele armate, să accepte zone demilitarizate și să renunțe la aderarea la NATO (care îi fusese oferită la summitul NATO de la București din 2008) — pierzându-și astfel plasa de siguranță strategică.
- În al treilea rând, ambele recompensează agresiunea în loc să o descurajeze. Hitler a câștigat infrastructura industrială sudetă, pe care a redirecționat-o rapid către mașinăria sa de război. Putin, conform acestui plan, ar primi recunoașterea câștigurilor teritoriale, ridicarea treptată a sancțiunilor și chiar inițiative de investiții comune cu Statele Unite. În mod incredibil, ar urma să fie reinvitat la un G-7 extins.
- În al patrulea rând, așa-numitele „garanții” oferite victimei reflectă fragilitatea celor din 1938. Cele promise Cehoslovaciei s-au evaporat în momentul în care Hitler le-a încălcat. Planul modern oferă garanții de securitate care devin nule dacă Ucraina ripostează, ceea ce înseamnă că Rusia ar putea testa limitele acordului fără a declanșa consecințe. Garanțiile care obligă doar pe una dintre părți nu sunt deloc garanții.
- În al cincilea rând, ambele înțelegeri își ascund asimetria în spatele unor proceduri teatrale. München a prezentat „medierea” regizată a lui Mussolini. Noul plan prezintă un „Consiliu al Păcii”, posibil prezidat de Trump, cu autoritate amplă, dar putere îndoielnică. Fondurile pentru reconstrucția economică servesc drept poleială morală, așa cum retorica din 1938 invoca stabilitatea și justiția istorică.
Ca o insultă suplimentară, planul cere Ucrainei (o democrație tulburată, aflată sub presiune) să organizeze alegeri în 100 de zile — dar nu cere nimic similar Rusiei (o dictatură cu o kleptocrație criminală pe post de regim). De asemenea, oferă demnitate prostiilor lui Putin despre un guvern „nazist” în Ucraina, cerând interzicerea acestuia. O caricatură a capitulării ar avea dificultăți să fie mai absurdă.
Paralela cu München nu intenționează să sugereze că 2025 este 1938.
Ucraina nu este izolată precum Cehoslovacia; are aliați, capabilități militare semnificative și o populație care s-ar putea să nu accepte dezmembrarea. Sistemul internațional de astăzi — deși în destrămare — dispune de mai multe instrumente și mai multă transparență decât a avut vreodată Liga Națiunilor.
Iar Putin, cu toată brutalitatea și revizionismul său, nu este Hitler nici ca ideologie, nici ca amploare. Războiul Rusiei a fost oribil, dar nu este animat de o doctrină genocidară de cucerire mondială de tipul celei îmbrățișate de Hitler. Deși poate fi de așteptat ca Putin să continue să submineze democrațiile occidentale încercând să aducă în frunte colaboraționiști de extremă dreapta, este puțin probabil, de pildă, să bombardeze Regatul Unit sau să invadeze Franța. Dar ar putea încerca cu siguranță să smulgă o bucățică din statele baltice, ceea ce ar atrage NATO în conflict.
Aș mai putea sublinia și că Hitler din 1938 nu era încă Hitler-ul din 1939. Când Chamberlain s-a uitat la cel din fața lui la masa negocierilor, nu a văzut arhitectul Holocaustului sau invadatorul Uniunii Sovietice; a văzut un expansionist nemilos, dar posibil limitat, a cărui poftă ar putea fi potolită prin diplomație. Acea interpretare greșită s-a dovedit catastrofală.
Pericolul constă în repetarea asumpției eronate că ambițiile unui agresor pot fi limitate satisfăcându-le. München ne învață că pacea cumpărată prin concesii teritoriale este rareori pace — e doar o pauză înaintea următoarei pretenții.
Așa că, iată punctul îăn care ne aflăm acum.
Europenii s-au arătat iritați de plan, numindu-l o bază, dar nu una suficientă. A fost politicos din partea lor. Zelenski a ținut un discurs sobru, precaut, numindu-l un moment istoric și avertizând că Ucraina ar putea pierde un aliat. A fost matur din partea lui.
Trump a acționat ca Trump: i-a cerut lui Zelenski un răspuns săptămâna aceasta și a spus că președintele ucrainean poate fie să fie de acord, fie să „lupte până i se topește inima”. A fost o atitudine foarte golănească, exact cum ne-am fi așteptat. Dar apoi a dat înapoi, spunând că nu este oferta sa finală. Bănuiesc că trebuie să verifice cu Putin.
Ar trebui să fie clar: nu sunt naiv în legătură cu toate acestea și nici nu sunt un maximalist în ceea ce privește Ucraina. Este posibil să existe o limită până la care poate rezista sau pentru cât timp ar trebui încurajată să o facă. Istoria regiunii este prea complicată pentru un maximalism inflexibil.
De-a lumngul deceniilor, am fost în repetate rânduri în Rusia și în Ucraina. Am vizitat Ucraina pentru prima dată chiar în săptămâna în care și-a declarat independența, urmărind o națiune pășind într-o lumină incertă. Am urmărit ascensiunea lui Putin încă de la început și am petrecut ani conducând acoperirea de către AP a sumbrei sale domnii. Când Mihail Gorbaciov era în viață, am stat de vorbă cu el la Moscova și l-am întrebat direct despre Putin. Chiar și Gorbaciov, omul care a prezidat sfârșitul imperiului sovietic, a afișat o teamă de neconfundat față de Putin. Învăț să am încredere în astfel de momente.
Aceasta este o regiune complicată. Părinții mei erau din Europa de Est; am crescut cu hărțile și amintirile, și cunosc istoria — împărțirile, granițele schimbătoare, „republicile” inventate, vremurile în care populații întregi se trezeau într-o dimineață descoperind că, pe hârtie, naționalitatea lor s-a schimbat. Granițele interne ale fostei Uniuni Sovietice și ale multor țări din Europa de Est au fost întotdeauna fluide și, în unele cazuri, parțial fictive.
Așadar, nu este complet irațional ca Rusia să râvnească la părți din Ucraina unde se vorbește limba rusă, unde istoria este împletită și unde Moscova exercitase odinioară un control total (deși, pentru cea mai mare țară din lume, este cu siguranță o lăcomie). Nu am respins niciodată posibilitatea ca ajustările teritoriale să fie, în cele din urmă, parte a unui acord.
Dar aici este esența: astfel de ajustări nu pot veni ca o recompensă pentru agresiunea care aduce un câștig agresorului. Ele nu pot avea loc prin invazie, anexare sau teroare din cer. Dacă acest război se va încheia vreodată cu Rusia păstrând bucăți din Ucraina, atunci Ucraina trebuie compensată masiv, iar Rusia trebuie pedepsită masiv. Trebuie să fie neechivoc faptul că Rusia a pierdut mai mult decât a câștigat — economic, politic, militar și strategic. Iar orice acord trebuie să garanteze într-un mod real, nu într-un mod „à la Trump”, că Rusia nu va mai fi niciodată tentată să atace un vecin în acest fel.
Aceasta este condiția pentru o pace credibilă. Planul în 28 de puncte nu se apropie nici pe departe de acest prag.
Ceea ce s-a semnat la München în 1938 a fost celebrat ca sfârșitul unei crize. În realitate, a fost doar începutul ei. Arhitecții propunerilor moderne ar face bine să-și amintească faptul că cele mai dureroase lecții ale trecutului nu sunt metafore, ci precedente, și că prețul unei evaluări greșite a ambițiilor unui autocrat se măsoară nu doar în teritorii, ci și în vieți. Crede cineva că Trump cunoaște istoria sau îi înțelege lecțiile? Aceasta este o problemă majoră care necesită de urgență atenție.
