Războiul din Ucraina a trezit Europa din amăgirea „de lux” cu care se răzgâiase decenii bune după terminarea celui de-al doilea război mondial, aceea că UE trebuie să fie strict o poveste despre bunăstare și boom economic perpetuu, în schimbul cărora nu e nimic de returnat. Fără îndoială că este bine că UE chiar este o astfel de poveste economică de succes și desigur că trebuie să rămână așa ceva, dar mai presus decât atât este forțată să devină și o poveste similară despre securitate și stabilitate colectivă.
Pe frontul militaro-politico-economic, America a salvat continentul acesta de cel puțin patru ori în secolul XX (primele două războaie mondiale, Războiul Rece, extinderea NATO spre Est) și încă o dată în acest debut de secol XXI (războiul Rusiei din Ucraina, război care, în lipsa unei intervenții americane din fașă, s-ar fi extins inevitabil și din nou pe multiple alte teritorii). Dar nici America nu poate face la infinit minuni pentru Europa și nici Europa nu-și mai permite să mizeze orbește pe faptul că vecinul de peste Atlantic poate fi, neobosit și insuficient răsplătit, „mereu aici”.
Direcția unei schimbări de paradigmă la nivel european a fost sugerată deja și de președintele francez, Emmanuel Macron, atunci când a vorbit de un apus al vechilor obiceiuri, proiectat în zorii unei „mari schimbări” la al cărei orizont planează „sfârşitul abundenţei”, „al evidenţelor” şi „al lipsei de griji”. Dar albia semnalelor abia urmează să se umfle.
E tot mai limpede de-acum că bunăstarea va trebui cheltuită de către europeni și pe altceva decât pe grosimea nivelului de trai și calitatea plus lungimea vacanțelor „obligatorii”. Pe ce anume? Pe securitate și pe o fără precedent de organică integrare europeană. În termeni absoluți, costurile vor fi într-adevăr mari, dar vor părea infime în termeni relativi, comparativ cu ceea ce ar presupune neasumarea lor din clipa în care o dictează atât de nervos vremurile.
Nu e dificil de intuit că, așa cum agresiunea declanșată de Putin la 24 februarie reprezintă un punct de inflexiune colosal pentru evoluțiile Ucrainei și Rusiei, efectul va fi similar și imposibil de contracarat și pentru parcursul Europei – un continent pe care, cel mai probabil, va fi tot mai puțin loc pentru curentele înclinate spre atomizare și vor apărea spații tot mai largi pentru cele care-l văd consolidat ca un bloc adevărat.
În 2022, americanii sunt, iată, în timp real, prim-solist în salvarea continentului de extinderea unui război atroce, dar rezonabila unitate cu care a acționat Europa până în acest moment a eficientizat substanțial efortul Washingtonului. Nu trebuie uitat asta, ba mai mult trebuie convertit acest modus operandi circumstanțial într-unul pe termen lung, coerent, conceptual și funcțional. Practic, istoria este brăzdată de pliuri și „noutăți” izvorâte din modele și contra-modele vechi, astfel că, ducând raționamentul la absurd, cine știe, poate veni la un moment dat vremea în care Europa să fie cea împinsă la a sări masiv în ajutorul SUA (spre binele ambelor maluri ale Atlanticului, să sperăm că acel moment din viitor se va ivi foarte târziu, în orice caz nu mai devreme de clipa în care bătrânul continent va fi propriu-zis capabil să se achite față de mai tânărul). Din această perspectivă, ca de altfel din nenumărate altele, europenii și americanii rămân, măcar în secolul care urmează, legați ombilical, așa cum au fost și-n ultima sută și ceva de ani.
Iar senzația că lucrurile avansează pe traiectoria asta – a strângerii rândurilor între europeni și a cimentării relației politico-militare între europeni și americani la cu totul alt nivel decât în ultimele trei decenii – probabil e și acută, și înnebunitoare la Moscova și la Beijing. Nici putiniștii ruși, nici comuniștii chinezi nu aveau nevoie de așa ceva, de „sfânta trezire” occidentală la împiedicarea căreia propaganda celor două mari autocrații a trudit non-stop, cu o uriașă risipă de energie și finanțe. Dar faptul că le creează disconfort și agitație ceea ce se profilează în Europa și între Europa și SUA nu e deloc surprinzător pentru două capitale ca Moscova și Beijing, pe care eșecul neîntrerupt al modelului politic din ultimii o sută de ani le-a împrietenit constant mai mult cu războiul decât cu pacea. Așa au dus-o, Rusia și China, în secolul XX, așa sunt predispuse să continue și-n secolul XXI: cu războiul mereu sub pernă. Moscova deja a confirmat așteptările, prin războiul din Ucraina. Beijingul e pe cale să o facă, lucru deja vizibil din pofta și graba cu care Xi Jinping bate tobele pentru trezirea a cel puțin trei monștri: profilarea sa ca un Mao 2.0, cucerirea Hong Kongului (recent înfăptuită) și atacarea Taiwanului (tot mai sus și tot mai strident pe agenda regimului).
Odată cu terminarea războiului din Ucraina, din multe puncte de vedere abia se deschide definirea secolului XXI. Și zonele cu adevărat nevralgice se găsesc în Europa de Est și în Asia de Est – în Rusia și în China.
- Norii groși de deasupra Rusiei vor fi tot mai groși, pe măsură ce falimentarul război declanșat în țara vecină va fi greu de ținut în frâu să nu felieze oaze de dezastru pe teritoriul național al Federației Ruse. În orice caz, eșecul militar și politic colosal nu va fi o gestiune simplă în Rusia post-ucraineană, iar, așa cum scriam încă de la declanșarea ostilităților, printre riscurile-gigant pe care Putin le-a scos din Cutia Pandorei se poate număra chiar și acela al reducerii în dimensiuni a acestei țări neverosimil, nenatural și mereu periculos de întinse.
- Apoi, ochi de taifun se aglomerează și deasupra Chinei, dincolo de cei deja mai sus enumerați – precum maoismul remanent al lui Xi Jinping și libidoul său de cotropitor. Mai precis, e vorba de ochii suplimentari de taifun decupați de mutațiile survenite în economia globală (încă la început de drum, încă cu potențial surprinzător), cu rădăcini în modelul economic nereformat suficient după criza din 2008-2009, în pandemia de Covid, în tranziția verde, în schimbările climatice cu efecte tot mai apocaliptice și, iată, în războiul Rusiei din Ucraina. Nimic din ceea ce a făcut Beijingul – de la Deng Xiaoping, la Xi Jinping – nu a pregătit economia țării și cu atât mai puțin țesutul ei social și politic pentru genul de provocări care deja se profilează și cu atât mai puțin pentru exemplare încă de greu de imaginat de noi lebede negre. Precum în cazul Rusiei, riscul secesionist nu poate fi exclus total nici în cazul Chinei (evident, el putându-se cristaliza numai în siajul unui concurs complex, dar nu imposibil, de împrejurări).
P.S.: Tabloul general, mai sus schițat, e suficient pentru a privi cu ridicări de sprâncene proaspăta și sincronizata ofensivă retorică a Moscovei la adresa României și Republicii Moldova. E ca și cum, șofer fiind, te-ai lega de neregulile de pe pista de biciclete în timp ce te izbește frontal un TIR. În punctul acesta se află acum Rusia lui Putin, Lavrov și Zaharova și, calculând după viteza cumulată la care s-a petrecut impactul, pare destul de probabil că acesta a fost și ultimul gând care a mai apucat să-l fulgere pe șofer.
