Rusia a deraiat cu marele tren al civilizației și niciun om nu o poate face să revină pe șine, scria Marchizul de Custine, în La Russie en 1839*.
Indiferent cât de deplorabilă i se părea la acea vreme autorului situația imperiului țarist, nu este cu nimic mai prejos ceea ce a urmat sub noile și mai „modernele” fenomenalizări imperiale ale Rusiei de secol XX și debut de veac XXI.
Ca și cum țarismul fusese un Rai pe pământ ce invita natural la continuitate, variantele sovietică și putinistă și-au văzut neabătut de călătoria nebunească pe lângă linia ferată, cu viteză și zdrobind în cale totul, fără discriminare – propriul popor și numeroase alte țări și nații.
Fără să lase în urmă și altceva decât distrugere macro, destine frânte, perspective învăluite în doliu, Rusia de ieri și de azi a rămas neîntrerupt bolnavul continentului, dar nu oricum, ci în chipul cel mai aberant, adică prezentându-se mereu și în fața oricui drept opusul – doctor universal și farmacist ce ține sub cheie leacuri neștiute pentru toate bolile lumii.
Ea însăși putere colonială, Rusia s-a plasat superb de nelegitim în avangarda luptei cu colonialismul. Ea însăși autocrație non-stop, Rusia a condus lupta internațională pentru eliberarea de sub tiranie. Ea însăși opresor al propriului popor, Rusia a ținut stindardul luptei pentru drepturile omului de rând în diverse zări ale mapamondului și mai ales pe continentul european. Ea însăși un construct statal, politic, social și economic perfect rudimentar, Rusia a alimentat bătălia altora pentru modernizare. În fine, ea însăși un cotropitor pur-sânge și factor declanșator de războaie, inclusiv mondiale, Rusia a împânzit lumea cu „pacificatori” – din Transnistria până în Siria.
De fiecare dată însă modelul rusesc a dat rateu după rateu.
Absolutismul țarist a sucombat, în cele din urmă. Chiar mai rapid decât țarismul de tristă amintire, totalitarismul sovietic și-a dat și el obștescul sfârșit. Și mult mai devreme decât aberația sovietelor, fascismul putinist a ajuns deja la ceasul insolvenței, iar odată cu episodul Ucraina îi bate și ora ireversibilă a falimentului total.
Dacă se va păstra această cadență sugerată sec de istorie, concluzia care se cristalizează pare a fi una singură, deși cu o desfășurare în doi timpi:
- T1. După mizeria putinistă sunt șanse bune de instalare, în Rusia contemporană, a unei alte mizerii de regim (având în vedere faptul că pestilențiala mlaștină țaristă a fost urmată de o alta, cea sovietică, iar cea sovietică a fost urmată de o alta, cea putinistă).
- T2. Mizeria care va lua locul celei actuale ar putea dura totuși mult mai puțin (având în vedere că țarismul s-a întins câteva secole, urmașul – epoca sovietică – a ținut aproape șapte decenii, iar vlăstarul celei din urmă – putinismul – riscă să rămână fără puls în mai puțin de trei).
Cum va arăta ceea ce-i va urma prezentei orânduiri? Este o întrebare prea bună pentru a nu o lăsa momentan fără răspuns. Până la urmă, după cum s-a și putut vedea plăpându-i istoria, la acest capitol Rusia tinde invariabil să surprindă.
De când războiul din Ucraina a început să demonstreze că Rusia, într-o formă sau alta, îl va pierde, s-au succedat ceva analize care încearcă să exploreze măsura în care se poate discuta deja dacă șocul înfrângerii poate pogorî democrația sau, în orice caz, o restructurare în acest spirit a Rusiei contemporane.
Mi se pare prematură deschiderea unui asemenea subiect. Nu neapărat pe motiv că ar exista vreo țară imună la așa o radicală transformare. Nu, nu există. Așa cum nu există pe lumea asta nici vreo țară, oricât de solidă pare sau chiar este pe moment, ferită de virusul opus, al căderii în autoritarism.
Însă luând ca reper fenomenologia și călătoria spiritului rusesc în istorie, e mai probabil că această țară, Rusia, de o esență vizibil slabă, să mai aibă nevoie de cel puțin un interval de tranziție până la a deveni ceva mai bun și mai rezonabil decât a fost și decât a putut fi vreodată.
* Hélène Carrère d’Encausse, Alexandra Kolontaï. La Walkyrie de la Revolution, Fayard, 2021
