Războiul din Ucraina se mișcă cu pași repezi în direcția deschiderii unui front nou, cu adevărat larg, internațional și asimetric. Deși suntem abia la început de iulie și, astfel, în zorii visului frumos de vară al europenilor – vacanța – în realitate mai e foarte puțin până la startul noului tip de confruntare cu Rusia. În esență, acest nou front nu va fi militar, ci economic și mai ales social-politic. Tranșeele nu vor mai constitui monopolul armatelor, ci al cetățenilor și politicienilor din fiecare stat european care, din 24 februarie și până în prezent, i s-a opus Rusiei suficient de eficient încât să o priveze de o victorie rapidă în Ucraina, apoi și de una lentă, dar totală.
Noul front va semăna mai degrabă cu o cursă în care cel angajat concurează, înainte de toate, cu propriile limite, întru depășirea lor, iar nu cu alteritatea tradițională a mai familiarului inamic exterior.
După iarna și primăvara armatelor, se profilează, așadar, o vară-tampon, în care militarii nu se vor opri din confruntare, dar în cursul căreia strategii din ambele tabere se raportează deja la inevitabil și își optimizează calculele în funcție de el.
Iar inevitabilul poartă un nume sonor, ușor de memorat: sezonul rece 2022-2023. Este frigul de toamnă-iarnă, aliatul deopotrivă istoric și teoretic în care Kremlinul își pune realmente ultimele speranțe în aventura din Ucraina; și față de care Occidentul și vecinii țării invadate nu au cum să nu fie mai mult decât preocupați.
Din numeroase puncte de vedere, „lumea liberă” va fi supusă în lunile care vin unui test de stres pe care ultimele două generații de occidentali au avut șansa de a nu-l fi cunoscut. Va fi, până la urmă, adevăratul test al solidarității europene cu ucrainenii care, de aproape jumătate de an, cunosc deopotrivă vecinătatea rece a morții, și lipsurile fierbinți, cronice și pe termen indefinit, care le fac viața un și mai mare infern celor care nu au sfârșit în groapa comună sau la cimitir. Nu în ultimul rând, va fi testul solidarității europenilor cu ei înșiși, căci o victorie rusă, fie și chinuită, pe frontul din Ucraina, nu poate însemna decât startul unui marș funerar, de data asta, la nivel continental.
Pentru ca o putere nucleară de anvergura Rusiei să fie îngenuncheată, e limpede că nu va fi suficientă puterea armelor moderne de care Occidentul dispune, nici puterea armelor pe care deja le livrează și mai ales nu a celor pe care nu le poate livra. De ce? Tocmai pentru că Rusia este puterea nucleară de care e toată lumea conștientă, iar acest detaliu devine bariera supremă de care Occidentul se împiedică, bariera supremă din cauza căreia nu-și poate permite să livreze Ucrainei vârful arsenalului de care dispune și care chiar are potențialul de a îngropa rapid pretențiile imperialiste ale Moscovei și puterea militară proiectată de ea în teatrul ucrainean.
Armele trimise și care vor mai fi expediate (e limpede că, din ce în ce mai mult, din gama celor tot mai puternice și precise, dar toate astea merg până la un punct) au darul de a subția masiv puterea de luptă a armatei ruse, dar cel mai probabil victoria unora și înfrângerea celuilalt se va tranșa altundeva – în principiu, pe terenul privațiunilor la care europenii sunt dispuși să se supună, pe termen limitat. Simplu spus, multe depind dramatic de măsura în care germanii, francezii, italienii, românii, polonezii ș.a.m.d. vor fi în stare să-și chiureteze confortul – de la cel financiar (suportarea stoică a unor prețuri mai mari la bunurile fundamentale, respectiv utilități și hrană), la cel psihologic și biologic (îndurarea cu ceva mai mult stoicism decât până acum a frigului și condițiilor mai vitrege de deplasare).
Energia devine arma-cheie a noului front, iar diferența o va face capacitatea fiecărui cetățean, a fiecărui manager de firmă și a fiecărui guvern de a se dispensa de ea acolo unde consumul nu este vital.
Nu va fi simplu, căci ultimii 20 de ani au fost marcați de o relație cu Rusia a multora dintre europeni după modelul traficului de narcotice, în care țări europene cu pretenții și-au asumat, într-un mod bizar de lacom și lipsit de viziune, statutul dependentului cocainoman, acceptând în paralel, cu un zel ușor imbecil, ca Moscova să joace rolul dealer-ului atotputernic și atotprezent. Iar în viața reală, nicio dependență care decurge dintr-o relație atât de aberantă nu poate fi depășită fără dureri și costuri egale sau chiar mai mari cu risipa de cap limpede făcută atâta amar de vreme. La fel de adevărat este însă faptul că, în viața reală, niciun consumator de acest tip nu a avut șanse de a sfârși altfel decât plonjând în marginalizare sau între patru scânduri decât asumându-și un reset definitiv, chiar dacă unul în primul rând chinuitor.
Am scris în câteva ocazii, de-a lungul ultimelor luni, și nu mai reiau aici, că ne apropiem de paradigma în care devine imperativă bombardarea cu îndemnuri la economisire și sacrificiu personal, în planul raționalizării consumului de energie. Suntem deja acolo, deși acum e vacanță și prioritățile imediate sunt ceva mai hedoniste decât în restul anului. Dar vacanța se va termina și toamna se va instala, iar realitatea nu va lăsa breșe pentru a fi ocolită.
Dacă europenii vor reuși să treacă acest uriaș și, cred eu, ultim test de solidaritate cu Ucraina și cu propriul viitor, practic din primăvara lui 2023 peste Putin, ambițiile lui și armata sa de killeri în serie, se va așterne pământul reavăn și iarba verde a mormântului proaspăt astupat.
Rezervorul de arme convenționale i-a secat într-un ritm uluitor dictatorului de la Kremlin, pe fondul rezistenței masive întâmpinate în Ucraina și a sancțiunilor care încep să-i închidă fabrici sau să le priveze pe cele încă deschise de componentele esențiale pentru complexul militar-industrial. Iar rezervorul de militari bine instruiți și disciplinați s-a diminuat în aceeași cadență, grație corupției din armată și generalilor incompetenți pe care furtul și nepotismul i-a instalat în funcții. Tot ce i-a mai rămas satrapului de la Moscova e ranga energetică și speranța în slăbiciunile profunde ale europenilor, pe care-i desconsideră de când i-a mijit visul de a se înrola în KGB, încă puber fiind.
Pentru Europa și pentru europeni, sezonul rece 2022-2023 e lucru complicat și în același timp simplu. Dacă vor reuși să priceapă cât de cruntă a devenit acum dependența lui Putin de modul în care se raportează ei, europenii, la propriul confort de toamnă-iarnă, vor înțelege, inevitabil, că dincolo de sacrificiu se află o mină de aur și ea se află chiar sub ei. Dacă o vor exploata ei și nu Putin, Europa și europenii nu doar că vor curma rapid chinurile Ucrainei, dar își vor așterne un viitor cu adevărat pașnic și cu potențialul de a le oferi un confort întreit. Și e important să le fie bine explicat acest lucru și să fie cu adevărat convinși în această direcție, căci e nevoie de sens atunci când faci un sacrificiu și cu atât mai mare e nevoia de sens atunci când el se va cere de la tribuna politică și militară.
„Astăzi, auzim că ei vor să ne învingă pe câmpul de luptă. Ce să zic? Să încerce!”, spunea deunăzi Vladimir Putin, cu aerul unui fin jucător de poker, când, în realitate, e doar un pătimaș care a pierdut partida cea mare deja până la 1 martie, dovedind că fibra sa este cel mult a unui barbugiu. Dar altceva contează și mai mult în spusele lui Putin: minciuna și lecția militară.
- Minciuna: nu a spus nimeni că vrea să îl învingă pe câmpul de luptă, dovadă sancțiunile, care nu sunt nimic altceva decât expresia vie a hotărârii lumii libere de a-l înfrânge și pe frontul de acasă.
- Iar lecția militară… Ei bine, ea constă în ceva vechi de când omul a început să se bată cu alt om: sorții mai mari de izbândă sunt ai celui care înțelege și reușește să dicteze el termenii luptei, momentul și locul în care ea va fi dusă.
Occidentului – americani și mai ales vest și est-europeni – nu le rămâne decât să ia aminte și să fixeze ei cum, când și unde se va duce marea bătălie care va face mic de tot războiul declanșat de Putin. Iar solidaritatea europenilor pe frontul sacrificiului de sine, în materie de consum de energie în sezonul rece 2022-2023, e cheia. Putin o știe bine și probabil îl macină un tremur ușor schizoid – își pune speranțele și totodată se teme. Speră că nu va exista acea solidaritate în sacrificiu și totodată se teme că va funcționa din plin. N-ai cum să nu îi dai dreptate!
