Enigma prezenței scăzute. De ce sunt localele în București o „zonă crepusculară”?

Apatia din Capitală față de alegerile locale este cel puțin stranie. Și ne arată o râpă socială imensă între bula de Facebook și realitatea electorală a Bucureștiului.

Sunt două lumi distincte, cu un defazaj… pilduitor. Știm că Facebook este o bursă de endorfine la care ne comercializăm viețile, vânzându-ne intimitatea sub diverse ambalaje pentru un dram de popularitate. Dar chiar și așa, negativul realității este prea diferit de ceea ce defulăm online.

Cum de se evaporă, subit, la scrutin înjurăturile din trafic, lipsa șoselei de centură, mafia gropilor de gunoi, rechinii imobiliari, duhorile de pișat din autobuze și celelalte boli administrative ale Bucureștiului?

Categoria 18-24 de ani pendulează mereu, în explicațiile sociologilor, între nepăsarea novicilor (18 ani) și imposibilitatea studenților din provincie de-a vota din cauza lipsei unei vize de reședință. Apoi, o altă categorie fără drept de vot în Capitală este cea a chiriașilor fără buletin de București. Ok. Dar să fie, totuși, covârșitoare statistic aceste categorii, să fie decisive în raport cu „nativii”, încât să înghețe participarea la 30 și ceva la sută? Față de 2016, priza electorală a fost acum un pic mai mare, atât, un pic – de la 33,03% la 36,93%.

Bun, să zicem că anul ăsta a fost spaima de Covid, și asta a băgat la apă mobilizarea bucureștenilor, dar nici în alte dăți, nu doar în 2016, aceștia nu au făcut „exces” de prezență la urne. Cu varii fluctuații, pare un comportament politic împământenit în privința localelor.

Între timp, se așteaptă, cu fiori de thriller, ca Nicușor Dan, odată înscăunat, să comande un audit al Primăriei Generale, să rupă vălul de pe banii fituiți în mandatul Firea. Însă la fel de important, în limpezirea apelor, precum un audit ar fi și elaborarea unui studiu sociologic riguros (nu de către Primărie) legat de acest dezinteres cronic față de alegerile locale în Capitală. Nu cred că se rezumă totul la documente, la un ritual de necesitate birocratică.

Fiecare avem, într-un fel sau altul, propriul nostru București, produs de experiența vieții în acest oraș, cu prejudecățile de rigoare, cu schelele de rigoare, cu nostalgiile de rigoare. Întrebarea este de ce multe variante ale Bucureștiului sunt, într-o proporție ridicolă, inactive la locale?

Și ar mai fi o listă de întrebări. Unele pot părea stupide, altele pură speculație literară, altele inaplicabile sociologic. Dar contextul și însăși ideea de comunitate ne oferă suficiente indicii ca să privim dincolo de cadrul strict al responsabilității civice. Un oraș este un organism prea complex ca să-l reducem doar la o vinovăție electorală.

Așadar, câteva întrebări de amator:

Ce este, până la urmă, Bucureștiul? O metropolă-dormitor? Lucrăm în el și așteptăm weekend-ul ca să evadăm din el? Folosim acest oraș în scop preponderent salarial?

Care este ponderea celor care lucrează aici, strâng bani și trăiesc în chirie o vreme cu scopul de a-și cumpăra o casă în afara Bucureștiului, adică de-a fugi de-aici?

De unde și până unde se întinde, mentalitar, stilul de viață metropolitan în București? De la Victoriei și până în Cotroceni? Periferiile se simt parte integrantă a Capitalei sau autonomii locale?

Afectează semnificativ circulația subterană cu metroul contactul cu realitățile administrative ale Bucureștiului? Trebuie străbătut preponderent la suprafață Bucureștiul ca să-i percepi și să-i experimentezi problemele? Ca să ieși la vot contează preponderent experiența contactului cu orașul?

Bucureșteanul „naturalizat” resimte radical diferit problemele Bucureștiului față de bucureșteanul născut aici? Afectivitatea politică a bucureșteanului „naturalizat” rămâne mereu prinsă între „lumi”, între orașul de baștină și orașul adoptiv, într-un sentiment indecis sau confuz de acasă?

Care-i ponderea celor care au jobul în sectorul lor? Care-i ponderea celor care au jobul în cartierul lor?  Împânzirea cartierelor cu mini, super și hipermarketuri (invazia Mega Image) a redus semnificativ/drastic mobilitatea oamenilor între sectoarele orașului, a creat „clustere muncitorești” cu o arie restrânsă de mobilitate, izolându-le într-un București Locativ, în detrimentul unui București Comunitar?  

Localele nu conțin ștaiful de luptă pentru „destin”, așa cum se întâmplă la prezidențiale? Au o deficiență de spectaculozitate?

Din punctul meu  de vedere, în București vedem un produs exuberant de „nomadologie” (așa cum este ea formulată de Deleuze și Guattari). O logică spațială prin excelență nomadă tronează aici. Iar asta, evident, se traduce și în stilul de viață, în cultura urbană, în realitățile administrative.

Spațialitatea nomadă nu suportă reglementarea, supracodificarea spațiilor sau teritoriilor, crearea unui spațiu urban statal axat pe viteza bunurilor, serviciilor, mobilității și managementul vieții sociale, adică o planificare a-topografică de tip „Euro-coridor”, ci spațiile „de-teritorializate” (în raport cu controlul urbanistic al Statului), caracterizate prin mișcări aleatorii, imprevizibile și prin improvizații.

Altfel spus, Bucureștiul este, involuntar, o oază de rezistență anti-domocratică. „Societatea domocratică” a fost teoretizată în anii 1980 de Paul Virilio, care a analizat felul în care creșterea tehnologică a vitezei a fost transformată de Stat în noi metode de supraveghere, control și organizare a mobilității oamenilor.

Ajungem astfel la orașele SMART, elogiate ca operă prestigioasă a noului arhetip de primar gospodar. Într-adevăr, orașele SMART ușurează traiul locuitorilor, dar logica lor de planificare urbană este una a eficientizării prin supraveghere. Aparatul birocratic se reduce pentru a face mai suplă nu birocrația, ci pentru a ușura controlul asupra mobilității oamenilor. Asta se întâmplă în Reykjavik, în Copenhaga, în Amsterdam. Subliniez aceste aspecte ca pe niște tendințe actuale de urbanism, nu ca pe-un semnal de alarmă.

Oricum, dincolo de nuanțe și nevroze, un lucru e clar: e mult mai ușor să fii președintele României decât primarul Bucureștiului.