La sfârșitul lunii martie, Dmitri Peskov, secretarul de presă al lui Vladimir Putin, a promis că Moscova și Erevanul vor „supraviețui” perioadelor „dificile” pe care statele post-sovietice le parcurg în relațile dintre ele. Peskov a insistat că Armenia „este chiar mai mult decât o națiune frățească, pentru că avem chiar mai mulți armeni care trăiesc aici [în Rusia] decât în Armenia însăși”. Vadim Dubnov, jurnalist independent și totodată expert în Caucaz, observă că acest concept de națiuni „frățești”, utilizat de Rusia, a fost mult timp exploatat de Kremlin pentru a-și justifica tentativele de a limita suveranitatea fostelor state-satelit, notează The Insider (în rusă – AICI, în engleză –AICI).
Frăție – fără limită de prescripție
Un slogan turistic din Abhazia anilor ’90, una dintre cele două provincii georgiene recunoscute de Moscova ca „independente” după incursiunea militară a Rusiei din 2008, suna astfel: „Relaxează-te unde ești iubit!”
La acea vreme, un vizitator rus al orașului balnear Pitsunda ar fi putut crede că este observator, indicând spre destinele tragice, similare, ale abhazilor și sârbilor, ambele popoare trecând prin războaie civile după căderea protectorului lor sovietic. Cu toate acestea, preluat de un oficial abhaz de la aeroportul din apropiatul oraș rusesc de pe litoralul Mării Negre, Soci, vizitatorul rus ar fi fost foarte atent să observe încercarea gazdei sale de a-i evita privirea la sugestia că Rusia nu și-a pierdut admirația pentru ambele popoare.
În ciuda retoricii Kremlinului, în ultimele trei decenii relația dintre Moscova și Suhumi a fost caracterizată mai mult de resentimente reciproce decât de respect frățesc. În ciuda opoziției locale, în 2022, un vechi edificiu guvernamental sovietic de pe coasta înfloritoare a Abhaziei a fost predat Rusiei, acesta fiind un alt exemplu al Kremlinului de a lua pur și simplu de la partenerul său „frățesc” orice poate prinde – de la micuța localitate Aibga până la „dacea lui Gorbaciov” din Miuseri (Miussera).
Antipatia dintre fosta metropolă imperială și fostele sale colonii se extinde și la zonele neocupate ale Georgiei. Vara trecută, țara a cunoscut un val de turism de croazieră, pe măsură ce, una după alta, navele de croazieră pline de pasageri ruși au început să acosteze în Batumi. Desigur, uneori o croazieră este doar o croazieră, la fel cum călătoria cu avionul este în general doar un mod de a te deplasa în jurul lumii. În Georgia, însă, aceste nave de croazieră au fost interpretate ca o formă de călătorie în timp – înapoi la trecutul imperial – și, în consecință, au stârnit proteste. Mulți dintre turiști au contribuit la tensiuni, arătând clar că nu acostează în Batumi ca și cum ar fi un oraș străin în mod neechivoc. Pentru ei, Batumi nu era un loc străin îndepărtat, precum Marsilia sau Dubai. În schimb, mulți dintre pasagerii ruși și-au exprimat sentimentul că se întorc în Georgia, crezând sincer că vor fi întâmpinați acolo de oameni cu o memorie istorică comună și cu valori comune forjate de decenii de uniune politică. Rușii cel puțin au presupus că acei georgieni mai puțin entuziasmați de revenirea rușilor constituiau minoritate.
Fiecare istorie imperială are propriul său epilog, dar indiferent dacă vechea metropolă în cauză este Londra, Paris, Lisabona sau Moscova, ele tind să prezinte anumite similitudini. Prima etapă implică în mod tipic încercări de a minimiza reacțiile extreme sau represaliile. Ceea ce urmează este investiția într-o nouă eră de „relații speciale” – exercitarea „soft power” – iar operațiunea este rareori ieftină, chiar dacă uneori se dovedește rentabilă la final.
Cu toate acestea, pentru cei care doresc să economisească bani, există o opțiune mai ieftină – „frăția”. În loc să recunoască realitățile istorice, menținerea „frăției” dintre vechea centură imperială și fostele sale colonii încearcă să înlocuiască viața de după moarte cu ceva asemănător lui „business as usual”.
Criteriile frăției sunt bizare. Legăturile etnice sau confesionale sunt des invocate, dar fraternitatea pare să nu aibă un cadru clar. De exemplu, „frații” ex-iugoslav ai Moscovei – sârbii și muntenegrenii – nu diferă semnificativ în funcție de caracteristici formale precum etnia sau religia. Totuși, relația Kremlinului cu Belgradul pare mult mai familială decât cea cu Podgorica.
Cadrele locale decid totul
Într-un imperiu, totul începe cu cooptarea – „cumpărarea”, dacă dorim să evităm suprautilizarea eufemismului – elitelor cucerite. Pentru Rusia imperială, noile teritorii nu erau atât o achiziție economică, ci mai degrabă un nou avanpost, iar procesul de expansiune era auto-replicabil. Ideea inițială de securitate necesita expansiune economică, iar la rândul ei aceasta necesita securizarea activelor economice nou dobândite, conducând la un nou ciclu de extindere. Distincția dintre doctrina ofensivă și cea defensivă era ușor ștearsă, de unde confuzia în terminologie. Termenul „avanpost” a căpătat un caracter „frățesc” – ceva de care Rusia îi „încuraja” pe armeni să fie mândri.
Formele de stimulente pentru liderii locali nu se limitau doar la interesele materiale. Ajutorul în lupta împotriva oponenților politici, de exemplu, este foarte valorizat, iar în acest sens activitățile administrației franceze în Africa nu erau atât de diferite de eforturile primilor „mari frați” sovietici din Asia Centrală, sau de ale moștenitorilor lor moderni din Caucazul de Nord.
Dar abordarea față de o altă metodă de încurajare – avansarea în carieră – era fundamental diferită. Stilul tradițional colonial prevedea o carieră în mare parte localizată, migrația spre metropolă fiind văzută mai mult ca o „pensionare fericită”. Această abordare era determinată atât de esența colonizării, care nu necesita amestecare, cât și de logistica problemei, care făcea o asemenea „amestecare” în mod obiectiv dificilă. Modelul „frățesc” era însă ferit de aceste dificultăți, deoarece facilita internaționalizarea elitelor – ca o formă de cumpărare a loialității, ca o modalitate de distrugere a potențialelor lovituri de stat și ca un mecanism de creare și consolidare a grupurilor loiale în centrul administrativ.
În epoca sovietică, promovarea cadrelelor naționale la vârf era un eveniment destul de excepțional (Ucraina a fost o astfel de excepție): Boris Pugo din Letonia, Heidar Aliiev din Azerbaidjan și, într-un stadiu foarte târziu, Eduard Șevardnadze din Georgia au ajuns toți în poziții de conducere la Moscova. Cu toate acestea, migrația elitei de nivel mediu, nu doar birocratice, dar și culturale, științifice, sportive și profesionale de înalt nivel, a avut, poate, un efect chiar și mai mare. În momentul dezintegrării din 1991, s-a dovedit că mulți profesioniști din Ucraina ajunseseră la Moscova, iar eșecurile primilor ani de independență ai Ucrainei erau adesea atribuite deficitului de talent profesional astel rezultat.
Dar ceea ce a fost mai important a fost faptul că acești oameni de știință, birocrați, sportivi, artiști și ingineri care și-au construit viețile în centrul imperiului s-au trezit brusc prinși într-o dublă loialitate. Miturile „fraternității eterne” le-au permis multora să scape de contradicțiile care amenințau să le perturbe viețile confortabile pe care și le construiseră departe de pământul natal.
Un oficial armean vorbea cu amărăciune despre fratele său care se stabilise în Rusia: „El știe că nu va deveni niciodată un rus cu drepturi depline. Va rămâne ‘negru’ (desigur, a folosit un cuvânt diferit), iar copiii lui vor rămâne ‘negri’. Dar și-a stabilit deja viața acolo. Ce ar trebui să facă? S-a convins deja că totul nu este atât de rău, dar are nevoie ca și eu, aici în Erevan, să gândesc la fel!”.
Deși sursa mea nu a cedat respectivului mod de gândire, o parte semnificativă a acestor „frați” vor repeta, ocazional, afirmațiile rudelor „ruse”: „Ei bine, da, și pe cine ar trebui să susținem – Ucraina, poate, sau America?”.
Afacere de familie
Motivele personale ale fraternității se dovedesc a fi mult mai sistematice și persistente decât preferințele politice. Ele sunt mai bune în autoreproducere și se încorporează aproape natural în ordinea lucrurilor. Protestul și obiecția nu reprezintă o poziție politică, ci o încălcare a sistemului de valori, așa că a fi pro – în loc de a fi contra – pare mult mai confortabil.
În acest sens, relația Rusiei cu Ucraina este un exemplu perfect al acestor contradicții. Pe de o parte, Ucraina are o istorie lungă și dificilă de luptă, inclusiv în interiorul său, pentru dreptul de a-și recunoaște propria identitate. Pe de altă parte, are o istorie nu mai puțin dramatică de participare la consolidarea imperiului, care a transformat impulsul ucrainean spre autodeterminare în poziția de „al doilea între egali”. De la un scrutin la altul, de la un protest la altul, de la vestul țării la centrul ei, proiectul de auto-creație a fost privit cu suspiciune, iar asta nu doar de către puterile din vechea metropolă. Disidenții care au susținut Sąjūdis din Lituania și poate chiar pe Zviad Gamsahurdia din Georgia erau suspicioși în ceea ce privește speța ucraineană.
Poate că aceasta este esența reală a formulei la modă, dar greșit înțeleasă, propusă de politicianul și scriitorul ucrainean Volodimir Vinnicenko – „democratul rus se termină acolo unde începe problema ucraineană”. Acest lucru nu se referă la democrație, ci la capcana însăși a „frăției”, care îi pune pe mulți în fața unei alegeri false: ceea ce este clar când e vorba de lituanieni, georgieni și toți cei considerați „cuceriți” nu se aplică cu aceeași claritate celor declarați „frați”.
Logica imperială vede protestul celor cuceriți ca o rebeliune și protestul „fraților” ca o trădare. Li se aplică într-o formă mai blândă și celor care nu se consideră deloc apărători ai ideii imperiale.
Aceasta este probabil sursa persistenței cu care autoritățile ruse absolutizează ideea de „frăție” în raport cu Ucraina. Ei o văd ca pe o unitate etnică completă, dar criminal uitată — și, în consecință, orice încercare a Kievului de a se distanța de orbita Moscovei este interpretată ca o trădare de neconceput. Aceasta, poate, este cheia înțelegerii principalei contradicții: s-ar părea că obiceiul de a percepe Ucraina ca pe „unul dintre ai noști” ar fi trebuit să contracareze decizia de a declanșa războiul. Dar tocmai această percepție a fost cea care a stimulat-o.
Miturile națiunilor frățești
Chiar și o chestiune aparent indestructibilă precum „frăția imperială” are propriul său punct vulnerabil. Secretul vulnerabilității sale constă în natura sa secundară — și în modul său de operare. Frăția este benefică pentru că există ca ordine originală a lucrurilor — sau cel puțin așa este până când apar probleme. În acel moment de criză, motivele de rudenie sunt abandonate imediat în favoarea calculelor practice.
„Frăția” Rusiei cu Armenia a existat întotdeauna pe două planuri. La nivelul cotidian, toți parametrii identității din Armenia au fost urmăriți fie înapoi în istorie – a cărei vechime depășește cele mai îndrăznețe date ale statalității ruse – fie la motivele tragediei din 1915: genocidul armean. Înțelegerea răspândită în Armenia – și anume că masacrul a fost în mare parte consecința încercărilor Rusiei de a-i folosi pe armeni în conflictele sale cu Turcia – coexistă ușor cu obiceiul de a considera Rusia drept garant al securității. Cu toate lecțiile din trecutul nu foarte îndepărtat, Erevanul s-a convins în mare măsură că asemenea cataclisme, fie ele comise de Baku și Ankara, nu se vor repeta atât timp cât Moscova rămâne interesată să le prevină.
În mare, aceasta a fost o formă sofisticată de sindrom Stockholm – un prevestitor al traumei viitoare. Din această contradicție, autoritățile armene au dezvoltat propria lor doctrină: indiferent cât de mult vrea Armenia să meargă pe drumul său, nu își poate pune în pericol securitatea, pe care doar Rusia i-o poate oferi; prin urmare, există „linii roșii” pe care niciun patriot armean nu le poate trece. Astfel, patriotismul armean a fost echivalat cu cel al „Marii Rusii”. Doctrina a funcționat pentru toată lumea – poate cel mai mult pentru autoritățile armeniene însele, care au transferat Rusiei responsabilitatea pentru ceea ce se întâmpla în țara lor.
Pe scurt, mitul a fost convenabil până când s-a destrămat mediul nutritiv pentru existența sa – status quo-ul din Karabah. Această poveste despre „frăție” a fost, desigur, parte a unei colecții în mai multe volume de mituri și nu este deloc ultimul care va trebui abordat.
Desigur, aceste „frății de conveniență” nu sunt unice și nu se reduc la cazul Rusia-Armenia. Pentru sârbi, mitul principal al identității, pentru care Moscova încearcă să creeze o legătură „frățească” ruso-sârbă, este de fapt Kosovo. Uneori, secundarul devine atât de obișnuit încât este de nerecunoscut de primar, dar timpul și inversiunile istorice pun totul la locul lor, deși cu o anumită întârziere. Patria strămoșească este patrie strămoșească, dar Europa este totuși mai aproape decât povestea „frăției ortodoxe”. Menținând legăturile „frățești” cu Rusia, sârbii nu își asumă niciun risic: spre deosebire de Ucraina, se află departe de Moscova, iar cel puțin pentru moment, relația pare să-i aducă doar profit Belgradului (în mai multe sensuri).
Dar mai există o slabiciune în tehnologia „frăției”, poate una mai sistemică. Pe de o parte, resursa se auto-reproduce, deoarece nu necesită investiții, ci doar întreținere. Pe de altă parte, această lipsă de criză imediată îl liniștește pe tiranul familiei – „fratele mai mare” – inducându-i o stare de relaxare înșelătoare. Începe să creadă că toată lumea va sta la locul său. Acesta este momentul în care încep să apară vulnerabilitățile din relație , uneori cu consecințe fratricide.
Regiunile tratate „frățește” par să fie lipsite de importanță strategică pe termen lung – pentru Moscova, există doar prezentul. Cum a fost cazul și cu reședința (lui Hrușciov, dată Rusiei – n.tr.) din Pitsunda. Întreaga valoare a „frăției” de secole cu Armenia este acum monetizată în controlul asupra drumului dintre Azerbaidjanul continental și Nahichevan și mai departe în Turcia. Tentația de a da așteptările strategice de mâine pe banii care pot veni azi este întărită de credința că fiecare țară va avea vulnerabilități pe care Rusia le poate exploata. Este fix lucrul la care s-a referit referea Peskov.
Teribil, pentru Putin, dar adevărat. Miezul înfrângerii Rusiei, după votul din Congres
