FT: Zidul Berlinului și ascensiunea naționalismului. Țapii ispășitori serviți de populiști

Sursa: Pexels

Două mari cutremure au configurat actuala ordine mondială. Primul, în 1989, părea să promită un marș irezistibil către democrația liberală și piețele deschise. Ocazia a fost însă irosită de cei îmbătați de aparentul lor triumf. Un al doilea set de șocuri seismice a determinat apoi lumea să revină iar la naționalism și protecționism, scrie Financial Times.

Teoria sfârșitului istoriei [victoria globală și definitivă a democrației liberale occidentale, imaginată de Francis Fukuyama în 1992 – n.trad.] legată de căderea Zidului Berlinului acum 30 de ani a fost dintotdeauna, ei bine, anistorică.

Nu era nimic ineluctabil în privința expansiunii pluralismului politic și economiei de piață. Scindarea Iugoslaviei în naționalisme războindu-se între ele ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă suficient împotriva hybrisului.

Și totuși.

Destrămarea pașnică a Uniunii Sovietice, adoptarea entuziastă a sistemului parlamentar de către fostele state comuniste și prosperitatea tot mai mare a Chinei și a altorSocietatea Română de Radiodifuziune economii în curs de dezvoltare ofereau motive rezonabile de optimism în privința faptului că lumea o apucase pe o nouă traiectorie. ONU se trezise din paralizia războiului rece.

Expulzarea forțelor irakiene din Kuweit sub conducerea americană a asigurat sprijinul unei coaliții globale. Integrarea europeană arăta foarte similar unui prototip exportabil. Doctrina ONU a „responsabilității de a proteja” evidenția repulsia colectivă față de epurarea etnică și genocid.

Așadar, chiar dacă destinația poate că nu era deja asigurată, direcția călătoriei era indiscutabil de partea democrației. Monitorizarea anuală a drepturilor și libertăților de către grupul de reflecție Freedom House din Washington indică anul 2007 drept vârf absolut, după care a urmat un regres continuu.

China și Rusia au devenit mai îndrăznețe în construcția autoritarismului lor. Primăvara Arabă s-a preschimbat în iarnă. Țări precum Turcia, Ungaria și Polonia au alunecat constant spre iliberalism. În raportul lui pe 2018, Freedom House remarcă faptul că ascensiunea populismului și sentimentul anti-imigranți din democrațiile occidentale le-au făcut treaba ușoară acelor conducători pe care „nu-i prea interesează libertățile fundamentale civice și politice”.

Între ei, raportul îl menționează și pe președintele american Donald Trump, care își exprimă „sentimente de admirație și chiar de prietenie personală cu unii dintre cei mai detestabili potentați și dictatori ai lumi”. Se pot găsi o jumătate de duzină de explicații plauzibile cu privire la ce a mers prost.

Prăbușirea Rusiei în anarhie economică a deschis porțile unui conducător care promitea să restabilească ordinea și mândria națională. China nu avea cum să-și uite vreodată „secolul de umilire” și să consimtă la o ordine globală sub conducerea SUA. Așa cum era ea imaginată de prietenii ei, Pax Americana avea să fie era unui hegemon benign administrând pacea internațională.

Evenimentele din 11 septembrie 2001 au dus la repudierea regulilor de către Washington în favoarea intervenției militare unilaterale. În 1990 președintele american George HW Bush trudise din greu să-și asigure o susținere largă pentru războiul său contra lui Saddam Hussein al Irakului. Fiul lui, George W Bush, a declarat pur și simplu că ceilalți sunt „fie cu noi, fie împotriva noastră”.

Democrația se întinează atunci când promotorii ei o livrează prin trapa unui bombardier B-52.

În ce-o privește, UE a ignorat rolul jucat de identitatea națională în revoltele est-europene contra cârmuirii Moscovei. Țări care numai recent își recâștigaseră suveranitatea era improbabil să împărtășească entuziasmul postmodernist al membrilor existenți pentru transferul către Uniune al procesului național de luare a deciziilor.

În Orientul Mijlociu, concentrarea Occidentului pe alegeri l-a făcut să treacă cu vederea necesitatea instituțiilor și convențiilor ce fundamentează democrația liberală. Urna de vot, de una singură, nu avea cum să transforme vreodată Libia. Într-un fel ori altul, toate aceste lucruri au erodat câte un pic din strălucirea de superioritate atribuită Vestului de victoria lui în războiul rece.

Dar nici unul dintre ele nu a avut consecințe considerabile, în comparație cu evenimentul care a făcut ferfeniță pretențiile și ambițiile ordinii post-război rece.

Crahul financiar global din 2008 și recesiunea ce i-a urmat au administrat o puternică lovitură economică democrațiilor bogate, spulberându-le concomitent iluziile investite în democrația liberală și globalizare. Dovada era acolo și putea s-o vadă întreaga lume – Vestul o dăduse în bară, și încă o dăduse atât de rău cum nu se mai văzuse de la Marea Criză din anii ’30.

În ciuda tuturor câștigurilor acumulate de pe urma globalizării – iar averile în creștere deținute de sute de milioane de oameni din China, India și alte țări chiar le atestă – devotamentul față de piețele nereglementate consfințit prin așa-zisul „consens de la Washington” [termen apărut în 1989; un set de 10 politici/reforme economice standard, aplicabile în situații de criză, se credea, oricărei țări în curs de dezvoltare – n.trad.] fusese oSocietatea Română de Radiodifuziune eroare catastrofală. Capitalismul financiar, se dovedea, e inerent instabil; și, odată destabilizat, se prăbușește ca un castel din cărți de joc.

Deodată, capitalismul dirijat de stat, un concept favorizat de autocrați, nu mai părea anacronic. Pagubele reale s-au produs însă pe plan intern.

Ascensiunea populiștilor – dl Trump în SUA, adepții Brexit-ului în Regatul Unit, nenumărate partide naționaliste în alte țări – a expus o falie fundamentală. Roadele globalizării fuseseră culese în Occident de numai câțiva; contractul social care până atunci fundamentase încrederea publică în politică și în piață fusese încălcat. Elitele se îmbogățiseră pe spinarea majorității.

Acești populiști oferă țapi ispășitori în loc de remedii. Și nici în privința alternativelor autoritare n-ar trebui cineva să-și facă iluzii. Lumea nu se înghesuie să imite Moscova, Budapesta și Ankara. Chiar dacă disprețuiesc democrația, tiranii și demagogii se simt obligați s-o mimeze.

Reiese totuși de aici o concluzie evidentă. Dacă vor să-și restaureze autoritatea în străinătate, conducătorii occidentali trebuie mai întâi să-și reconstruiască credibilitatea la ei în țară.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here